Întrebarea din titlu nu este, desigur, una geografică. Adolescenții sunt aici, printre noi, poate chiar mai vizibili ca niciodată. Și totuși avem uneori sentimentul că nu mai știm foarte bine unde se află ei: în ce lume, în ce timp, între ce vârste, sub ce așteptări și în ce raport cu noi, adulții. Mai ales: nu știm dacă adolescența mai este ceea ce obișnuiam să numim prin acest cuvânt.
Există vârste pe care societatea le descoperă și vârste pe care ajunge să le piardă. Adolescența a fost multă vreme vârsta intervalului: nici copilărie, nici maturitate, ci timpul tulbure și fertil dintre ele; vârsta încercării, a formei încă nedesăvârșite, a promisiunii și a excesului, a idealurilor ridicole pentru ceilalți și absolut serioase pentru cel care le trăiește. Dar ce se întâmplă cu această vârstă într-o lume care îi cere copilului să performeze tot mai devreme și adultului să rămână tânăr tot mai mult?
De aici întrebarea acestui număr: unde ne sunt adolescenții? În școală, în familie, în telefon, în rețele, în singurătatea lor? Mai au ei un spațiu propriu între lumea copilului și lumea adultului? Mai au dreptul la încercare, la greșeală, la plictiseală, la vis, la revoltă, la prietenie, la acel timp aparent „pierdut” fără de care poate că niciun om nu ajunge cu adevărat să se formeze?
Dosarul nu încearcă să ofere un răspuns unic. Am preferat să așezăm alături perspective filosofice, antropologice, educaționale, literare, religioase, fotografice și cinematografice, texte confesive și intervenții adresate direct adolescenților. Nu rezultă un portret unitar al adolescentului de astăzi. Poate că nici n-ar fi fost de dorit. Rezultă, mai curând, o suită de apropieri de o vârstă care se lasă greu prinsă tocmai fiindcă este, prin natura ei, o vârstă a devenirii.
Nu întâmplător, imaginea aleasă pentru coperta acestui număr este Michelangelo Buonarroti, Băiat ghemuit (Crouching Boy). Un corp tânăr, deja format și totuși parcă încă ascuns în sine; o figură retrasă, suspendată între apariție și retragere. Și, mai ales, o operă rămasă non-finito: forma este acolo, dar încă nu s-a desprins cu totul din materie. Greu de găsit o metaforă mai potrivită pentru adolescență.
ÎN DESCHIDEREA NUMĂRULUI
Ștefan Afloroaei — Despre recunoașterea celor neînțelese
Ștefan Afloroaei pornește de la o distincție esențială: nu toate neînțelegerile sunt de același fel. Există ceea ce nu am înțeles încă, ceea ce înțelegem precar sau aparent și, mai radical, ceea ce ni se înfățișează ca fiind de neînțeles în sine. Tocmai conștiința acestui rest incomprehensibil face posibilă adevărata înțelegere; mai periculoasă decât neînțelegerea este pseudo-înțelegerea, siguranța unei minți devenite opace față de propriile limite. O epocă și o cultură s-ar putea defini, sugerează autorul, și prin ceea ce sunt capabile să recunoască drept limită absolută a propriei comprehensiuni.
Adam Coman — Cioran și muzica: de la ispită la plăcere
English: Cioran and music: from temptation to pleasure
Adam Coman examinează relația cu totul specială a lui Cioran cu muzica, singura artă căreia filosoful pare să-i acorde o putere superioară limbajului și chiar filosofiei. În centrul eseului se află Bach, devenit pentru Cioran aproape sinonim cu transcendența și cu posibilitatea metafizică. De aici și paradoxul urmărit de autor: scepticul, nihilistul și adversarul creștinismului ajunge să găsească tocmai în muzica religioasă una dintre puținele experiențe capabile să suspende negația.
Dragoș Grusea — Oul sau găina
Pornind de la întrebarea aparent banală „ce a fost mai întâi, oul sau găina?”, Dragoș Grusea construiește un eseu despre origine, mișcare și circularitate. Brâncuși, Paul Klee, Ion Barbu, Blaga, mitologiile cosmogonice și logica dialectică sunt chemate să arate că oul și pasărea trimit către ceva anterior ambelor: mișcarea de autodiferențiere și relația circulară din care ele se desprind. Fundătura întrebării dispare atunci când nu mai considerăm oul și găina două entități izolate: înaintea termenilor s-ar afla trecerea însăși.
Horia Vicențiu Pătrașcu — Despre focul antropogen
După ce etologia a relativizat, rând pe rând, aproape toate diferențele considerate cândva decisive între om și animal — inteligența, limbajul, utilizarea uneltelor, construcția, afectele — textul caută o diferență cât mai empirică și o găsește în relația omului cu focul. Focul apare nu numai ca instrument, ci ca centru al comunității, al sacrului, al ierarhiei și al istoriei. Omul însuși capătă astfel ceva din natura focului: creează și distruge, transformă mediul, arde lumea veche și produce neîncetat una nouă. În acest sens, ființa umană poate fi gândită ca Homo ignifer, ființă prometeică și istorică.
DOSAR: UNDE NE SUNT ADOLESCENȚII?
ARGUMENT
Horia Vicențiu Pătrașcu — Unde ne sunt adolescenții?
Textul care deschide dosarul pornește de la o suspiciune: adolescența, ca vârstă distinctă, s-ar putea să dispară chiar în momentul în care vorbim atât de mult despre adolescenți. Vechea vârstă a pârguirii, a așteptării, a haloului, a nuanței și a formei încă nehotărâte pare prinsă astăzi între o copilărie scurtată și cerința maturizării rapide. Întrebarea rămâne însă deschisă: asistăm la o pierdere sau doar la transformarea adolescenței în ceva ce încă nu știm să recunoaștem?
PROLOG
Liviu Antonesei — Întîlnirea, memoria…
Liviu Antonesei deschide literar dosarul printr-o proză în care adolescența revine prin filtrul unei memorii ce nu mai poate și nici nu vrea să fie simplă arhivă a faptelor. Trecutul este reconstituit de privirea matură, iar distanța temporală nu sărăcește realitatea, ci îi adaugă umbre, ecouri și posibilități. „Memoria imaginară” poate restitui realității chiar mai mult decât i-a luat timpul.
Cristiana Popp — Când păream nemuritori
Cristiana Popp pornește de la propria adolescență, privită retrospectiv ca o vârstă paradoxală: corpul era puternic și aproape invulnerabil, în vreme ce mintea și sufletul abia își învățau rezistența. De aici, textul se extinde spre o reflecție asupra generației crescute „cu cheia la gât”, a frustrărilor interiorizate și a felului în care adolescenții anilor ’90 au devenit adulții de astăzi. Miza finală depășește nostalgia: poate că nu doar indivizii, ci și societățile trec prin adolescențe prelungite, din care maturizarea se obține greu și numai prin suport, timp și asumare.
Iulian Cătălui — Despre adolescență sau între a doua naștere, omul necopt și maturitate
Iulian Cătălui propune un traseu amplu prin istoria conceptului și reprezentărilor adolescenței. De la Antichitate și teoriile psihologice moderne până la ideea adolescenței ca „a doua naștere”, textul urmărește felul în care această etapă a fost delimitată, interpretată și transformată cultural. O parte importantă este consacrată literaturii: Dostoievski, Radiguet, Eliade, Salinger sau Golding devin repere pentru înțelegerea „omului necopt”, prins între copilărie și maturitate.
Christoph Solstreif-Pirker — Spațiul adolescenței, închisoarea abolirii limitelor: considerații asupra unei topologii critice
Deutsch: Der Raum der Jugend, das Gefängnis der Entgrenzung: Überlegungen zu einer kritischen Topologie
Christoph Solstreif-Pirker nu tratează adolescența ca pe un simplu interval cronologic, ci ca pe un spațiu socialmente construit. Pornind de la Peter Rosegger și trecând prin Foucault, Heidegger și Bracha L. Ettinger, autorul se întreabă unde se află acele „fabrici ale dorinței” care transformă copilul și îl introduc în lumea lipsei, competiției și devenirii adulte. Paradoxul modern este că abolirea limitelor poate deveni ea însăși o închisoare. A cerceta topologia adolescenței ar putea însemna, în cele din urmă, a-i permite „adolescenței să devină adolescență”.
Amalia Diaconeasa — Adolescența, o perioadă din viață tipic umană
Amalia Diaconeasa abordează adolescența dintr-o perspectivă biologică și evoluționistă, întrebându-se când și în ce condiții a apărut această etapă aparte a dezvoltării. Fosilele hominide, ritmul maturizării, schimbările corporale, riscul și vulnerabilitatea psihică intră într-o încercare de a lega adolescența de istoria speciei. Textul schimbă astfel radical perspectiva: vârsta pe care o considerăm mai ales culturală și psihologică este examinată și ca fenomen al evoluției umane.
Mat Messerschmidt — Copilăria americană pierdută
English: The Lost American Childhood
Mat Messerschmidt compară copilăria americană a propriei generații cu universul copiilor și adolescenților de astăzi. Vechea copilărie însemna mai mult timp nesupravegheat, libertate față de școală, posibilitatea de a intra în belele, de a experimenta idei și de a eșua fără consecințe devastatoare. În locul ei a apărut o existență administrată tot mai atent de adulți și, simultan, ocupată de jocuri, smartphone-uri și rețele sociale. Copiii nu au ales singuri această lume: ea le-a fost construită de adulți, care le-au restrâns tocmai spațiile în care puteau învăța să devină autonomi.
Delia Casiana Florea & Mădălina Rațiu — Unde ne sunt adolescenții? Investiția autentică în educație, între datorie și dar
Pornind de la o poveste relatată de David Graeber — un tată care îi oferă fiului devenit adult lista tuturor cheltuielilor făcute pentru creșterea lui — autoarele discută relația dintre educație, datorie și dar. Poate fi creșterea unui copil contabilizată ca o investiție ce trebuie recuperată? În opoziție cu logica notei de plată, educația apare ca investiție relațională și ca dar care nu creează o datorie măsurabilă, ci responsabilitate, continuitate și posibilitatea maturizării autentice.
Dorian Furtună — Cine a înțeles viața, profesorul sau elevul?
Dorian Furtună ia în răspăr unul dintre acele dialoguri motivaționale devenite virale: profesorul întreabă elevul ce vrea să fie când va crește, elevul răspunde „fericit”, iar sentința este că profesorul „nu a înțeles viața”. Autorul suspectează însă în asemenea replici o confuzie între ingeniozitate și înțelepciune. Fericirea nu poate substitui maturizarea, munca sau formarea, iar adolescentul nu trebuie flatat prin transformarea oricărei contestări a adultului într-o revelație filosofică.
Liviu Cocei — Cabana bunicului Toma – căminul „vârstei idealurilor”
Pornind de la volumul lui Laurențiu Staicu, Socrate în blugi sau Filosofia pentru adolescenți, Liviu Cocei analizează o situație aproape experimentală: doi adolescenți ajung într-o cabană de munte fără internet, semnal și obișnuitele distracții digitale. Absența lor creează spațiul unei alte aventuri, aceea a conversației și întrebării filosofice. Cabana bunicului Toma devine un mic refugiu pentru „vârsta idealurilor”, în care filosofia poate redeveni experiență vie, nu disciplină școlară.
Ion Cordoneanu — Scrisoarea unui rocker stoic către un adolescent
Nu un discurs despre adolescent, ci unul adresat lui. Ion Cordoneanu pornește de la amestecul de plictiseală, revoltă și oboseală pe care adulții îl explică prea ușor prin „prea mult TikTok” și refuză ideea că adolescența ar fi doar un pod precar ce trebuie traversat cât mai repede. Stoicismul, rockul și experiența personală alcătuiesc o scrisoare despre libertate interioară, luciditate, principii și dreptul de a trăi prezentul fără a fi tratat drept simpla ciornă a adultului viitor.
Ella Leynard — Gânduri venite singure
Adresat direct elevilor unei clase a XII-a, textul Ellei Leynard are forma unui mic testament etic al profesorului către cei care urmează să plece în lume. Îndemnurile privesc libertatea gândirii, încrederea, iubirea, munca, cuvântul dat, refuzul compromisului, conștiința, credința, părinții și responsabilitatea față de ceilalți și față de țară. Textul este urmat de două poeme, „De învățat” și „Ce a rămas”, care mută aceeași întrebare în registru liric: ce trece de la o generație la alta și ce rămâne, în cele din urmă, cu adevărat al nostru?
Diana Baraboi — Ieremia – un tânăr ales a fi profet pentru popoare
Diana Baraboi privește tinerețea prin figura biblică a lui Ieremia, „Profetul lacrimilor”, chemat de Dumnezeu la o misiune pe care el însuși o consideră disproporționată față de vârsta sa. „Sunt încă tânăr” devine nu o scuză, ci punctul de pornire al unei chemări. Adolescența și tinerețea capătă astfel o dimensiune diferită de cea psihologică modernă: aceea a responsabilității, vocației și intrării într-un destin care îl depășește pe cel chemat.
Diana Roman — Chipurile adolescenței în fotografia contemporană
Diana Roman urmărește felul în care fotografia contemporană surprinde vârsta prin excelență a transformării. De la portretele aproape clinice ale lui Rineke Dijkstra la adolescențele rurale fotografiate de Maria Guțu, de la prietenia și devenirea corporală din imaginile Alessandrei Sanguinetti până la comunitățile feminine libere imaginate de Justine Kurland, fotografia fixează tocmai ceea ce nu poate fi fixat: trecerea. Corpul stângaci, privirea nesigură, rebeliunea și dorința de evadare dobândesc astfel o formă și o demnitate vizuală proprie.
Victor Celac — Povestea adolescenților din Fjord
Victor Celac pornește de la filmul Fjord al lui Cristian Mungiu și de la conflictul dintre familii aparținând unor universuri culturale și religioase diferite. În fundalul confruntării adulților se conturează însă o altă poveste, mai discretă: cea a adolescenților Noora, Emanuel și Elia. Atracțiile, timiditățile și revoltele lor arată cât de greu este să-ți descoperi propriul adevăr atunci când identitatea este prinsă între reguli familiale, religie, toleranța societății și teama de a-i dezamăgi pe cei apropiați.
INTERVIU
Doru Căstăian — „Adolescenții simt imediat când un adult falsează”
Despre adolescență, prietenie, școală și darurile filosofiei
Interviu realizat de Horia Vicențiu Pătrașcu.
Dosarul se încheie cu un dialog despre adolescență văzută din interiorul școlii, despre prietenie, educație și ceea ce filosofia poate oferi unui om tânăr. Una dintre ideile centrale este exprimată chiar de titlu: adolescenții au un simț extrem de fin pentru lipsa de autenticitate a adultului. După toate încercările din acest dosar de a vorbi despre adolescenți, observația capătă aproape valoarea unui avertisment final: educația nu poate funcționa numai prin autoritate și tehnică pedagogică; ea cere prezență reală și disponibilitatea adultului de a intra el însuși în jocul întrebărilor.
CRITICOSCOP
Robert Coravu — Cartea ca dispozitiv al uitării de sine
Robert Coravu pornește de la vechiul prestigiu cultural și educativ al cărții pentru a pune o întrebare neașteptată: dacă lectura nu este întotdeauna doar drum către cunoaștere, ci și o formă de divertissement în sens pascalian? Cartea poate deveni un dispozitiv prin care omul se sustrage confruntării cu sine, nu foarte diferit, structural, de alte ocupații care îl împiedică să se gândească la propria existență. Elogiul clasic al lecturii este astfel complicat de o reflecție asupra funcției sale de uitare.
Maria Cernat — Socialismul nu trebuie să însemne controlul prețurilor. Cum a reușit China să facă din revoluția marxistă un succes
Pornind de la volumul Liberating the Productive Forces: How Two Revolutions Shaped the World. And Why Only One Survived—and Thrived, Maria Cernat discută contrastul dintre traiectoriile economice ale Chinei și Uniunii Sovietice. În centrul recenziei se află ideea că socialismul nu trebuie identificat automat cu fixarea administrativă a prețurilor și că reforma economică chineză trebuie înțeleasă în propria ei genealogie marxistă și geopolitică. Textul intră astfel într-o dezbatere actuală despre planificare, piață și succesul economic al Chinei.
Dan Alexandru Chiță — Lașitatea de a spune da
Dan Alexandru Chiță citește critic volumul lui Ciprian Mihali, Curajul de a spune nu. Forme ale supunerii voluntare. În discuție intră supunerea cognitivă, producerea consensului, neoliberalismul, transformarea individului în „firmă” și psihologizarea problemelor sociale. Titlul recenziei inversează deliberat perspectiva cărții: uneori opusul curajului de a spune „nu” nu este neutralitatea, ci tocmai lașitatea de a spune „da”.
Savu Popa — limanurile dinaintea Limanului
Savu Popa citește volumul Limanul bucuriei de Liliana Ursu ca pe o geografie poetică a memoriei, uimirii și sacrului. Locuri, obiecte și fragmente ale trecutului sunt recuperate printr-o nostalgie care nu elimină neliniștea prezentului, iar natura devine spațiul privilegiat al unei posibile hierofanii. Bucuria din titlu nu este exuberanță facilă, ci o formă de contemplație și adăpost.
Dan Pătrașcu — Ultima parte a jurnalului lui Radu Petrescu
Dan Pătrașcu urmărește destinul editorial neobișnuit al ultimei părți a jurnalului lui Radu Petrescu și locul acesteia în ansamblul operei scriitorului. Publicarea în foileton, după 1989, într-un cotidian absorbit de urgențele momentului istoric creează o ironie a receptării: autorul marginalizat înainte de Revoluție ajunge prezent într-un spațiu public în care literatura concura cu actualitatea politică. Textul este și o pledoarie pentru recuperarea atentă a unui mare diarist.
Mircea Băduț — Un ABC al HiFi-ului (sau de ce audiofilii încă preferă discurile de pick-up)
Mircea Băduț pornește autobiografic, de la fascinația adolescentului pentru muzică și pentru primele criterii ale audiției „de calitate”, și construiește treptat o mică introducere în lumea High-Fidelity. Formate analogice și digitale, fidelitate, dinamică, înregistrare, mixaj, echipamente și particularitățile vinilului sunt explicate fără a pierde plăcerea povestirii. Întrebarea din subtitlu primește astfel un răspuns mai nuanțat decât simpla nostalgie pentru pick-up.
Roxana Pavnotescu — Primăvară la Veneția
Roxana Pavnotescu scrie despre Primavera, debutul cinematografic al regizorului de operă Damiano Michieletto. Filmul, plasat în lumea muzicală a Veneției și în jurul figurii lui Vivaldi, este urmărit mai ales prin rafinamentul imaginii și prin destinul Ceciliei, tânăra violonistă pentru care vocația artistică, constrângerea și libertatea ajung să se confrunte dramatic. Cronica surprinde tocmai întâlnirea dintre cinema și sensibilitatea muzicală care structurează filmul.
Alexandru Ionașcu — Institutul de cercetări sociale și egalitarism
Pornind de la filmul suedez I Am Curious (Yellow) al lui Vilgot Sjöman, Alexandru Ionașcu discută granița dintre jurnalism, cercetare socială, activism și cinema. Personajul Lena Nyman își construiește propriul „institut de cercetări sociale”, interogând societatea suedeză despre egalitate, clasă, putere și sexualitate. Filmul însuși șterge limitele dintre ficțiune și documentar, iar scandalul provocat la apariție devine parte din problema mai largă a libertății de expresie și a contestării instituțiilor.
VERSURI
Numărul se încheie, ca de obicei, cu poezie.
Angela Martin — Ești pe dinlăuntru, ca pe dinafară, un trompe-l’œil fragil, visător
Pornind de la Fernando Pessoa, Angela Martin construiește un poem despre imposibilitatea coincidenței perfecte cu sine. Eul se descoperă ca imagine, aparență, dedublare și fragil trompe-l’œil, iar poezia devine tocmai locul în care această identitate instabilă poate fi acceptată și oferită.
Hanna Bota — geometria noilor spații
În poemele Hannei Bota, corpul și spațiul interior se deschid spre imagini cosmice și metafizice. Gesturi simple pot produce lumi, memoria corporală se amestecă cu rugăciunea și cu sentimentul unei unități în care eul și divinul își schimbă locurile. O poezie a trecerii de la geometria intimă la un timp-spațiu aproape extatic.
Gabriela Botici — Înainte de formă
În poezia Gabrielei Botici, lumea percepută își pierde contururile: lentilele adună realitatea într-o pată difuză, oamenii devin cărți imposibil de citit, iar zgomotele și adierile pot căpăta proporțiile unui cataclism. Fragilitatea percepției se transformă într-o imagine a neliniștii interioare și a unei identități încă nesigure, într-o lume ea însăși prea ocupată să epateze pentru a mai ști cine este.
Lidia Zadeh — „Echilibrul precar” • „Simptomatologia” • „Protocol de supraviețuire”
Trei poeme construite într-un registru rece, clinic și ironic, în care vulnerabilitatea psihică este tradusă în limbaj de mecanism, simptom, salon și procedură administrativă. „Nebunia începe politicos”, supraviețuirea devine un protocol, iar moartea este amânată pentru că „a cerut acte suplimentare”. Sub umorul negru se află însă o experiență foarte precisă a autoînchiderii, a lucidității și a existenței menținute într-un echilibru care nu este nici vindecare, nici prăbușire.
Alexandru Boțoroga — tot mai puține cuvinte
Poezia lui Alexandru Boțoroga începe sub semnul dezlegării: funiile care trăgeau eul în toate direcțiile cad, nodul gordian slăbește, iar epavele și dorințele neîmplinite sunt scoase una câte una la suprafață. Dar liniștirea nu elimină memoria rănilor și nici pulsația obsesivă a cuvintelor. Închiderea numărului se face astfel nu printr-o concluzie, ci prin diminuare: tot mai puține cuvinte.
Numărul dublu 7–8 / 2026 al revistei Anthropos poate fi citit aici:
CUPRINS ANTHROPOS NR. 7–8 / 2026
Mulțumim autorilor, colaboratorilor și cititorilor care fac posibilă apariția revistei.
Lectură cu folos — și, poate, cu întrebarea din titlu rămasă deschisă și după ultimul text: unde ne sunt adolescenții?
