ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Dorian Furtună

Cine a înțeles viața, profesorul sau elevul?

Circulă pe internet un dialog hipsterist care propagă o teză adulată de publicul fascinat de chestii psihopozitive. Cică profesorul, la școală, îl întreabă pe elev:

– Ce vrei să fii când o să devii mare?
– Vreau să fiu fericit, îi răspunde elevul.
– N-ai înțeles întrebarea, zice profesorul.
– N-ați înțeles răspunsul, dă o replică șmecheră elevul.

Într-o altă versiune, replica este:

– De fapt, nu înțelegeți viața.

Wow, ce drăguț! Un profesor demodat e pus la punct de un elev modern și cu viziuni proaspete despre viață. Unele surse atribuie această agerime de minte lui John Lennon, dar nu are importanță dacă povestea s-a produs cu adevărat și dacă a avut vreun protagonist real. Important e altceva: profesorul a avut dreptate…

Da, măi, oamenilor, în acest dialog a avut dreptate profesorul, nu mucea. Profesorul se vede că e trecut prin vârtejurile vieții, știe deja să separe penele de puf și pune preț pe pragmatica rostului existențial, și nu pe închipuirile adolescentine.

În dialog, elevul are pretenția nu de a fi ceva sau cineva, nu de a se împlini într-o vocație, ci de a trăi cumva – și anume fericit. Ca să înțelegeți penibilul răspunsului, închipuiți-vă că în loc de „fericit”, vlăstarul ar fi zis că vrea să fie „bogat”, „celebru”, „influencer”, „adorat” sau ceva de felul ăsta, din zona emfazei și a grandomaniei. Nu am zice oare că el are o viziune prea infantilă despre cum se trăiește cu adevărat o viață de om?  

Îmi par mai conectați la realitate acei copii care au visuri conturate și ambiții sănătoase: să devină aviatori, astronauți, fotbaliști, jurnaliști, pădurari sau actori de cinema, să proiecteze roboți, să facă magie, să înlocuiască benzina cu aer sau să sape un tunel spre mijlocul pământului; câte și mai câte ocupații, fantezii și speranțe pot exista, prin care să se afirme individualitatea, pasiunea și talentele tinerilor. Aceasta este, de altfel, și calea care va duce într-un final la împlinirea lor în viață, va duce, dacă vreți, la așa-zisa fericire.

Dacă studiem biografia marilor personalități, vom vedea că cei mai vestiți savanți, scriitori, lideri, filosofi și artiști și-au exprimat de timpuriu vocația și dorința de realizare, unii chiar din școală și-au definit un domeniu în care să exceleze. Nu fericire le trebuia lor, nu asta conta pentru ei, ci găsirea unui rost în viață, imersiunea în pasiune și afirmarea talentului. Sau pur și simplu dobândirea puterii, cu orice preț, cum s-a întâmplat în cazul celor guvernați și de asemenea patimi.

Vladimir Putin, după summitul de la Viena, din 2021, a făcut la un moment dat o afirmație neașteptată: „Lev Tolstoi zicea că în viață nu există fericire, se întrevăd doar zările acesteia”. Acoperindu-se cu autoritatea spirituală a lui Tolstoi, iată că Putin și-a dezvăluit, indirect, propriile sale gânduri despre iluzoria fericire. El însuși, știm bine, în planurile sale existențiale și politice a urmărit cu totul alte țeluri decât fericirea comună; voia să ocupe un loc în istorie, prin orice metode.   

Un om fără un talent descoperit, fără o vocație de care să se bucure, fără niște scopuri clar definite, fără ocupație plăcută care să-l absoarbă, fără un rost personal care să-i dea împlinire, un asemenea om se va agita într-o disperare existențială toată viața sa; fie că va fi conștient de asta sau nu. De aici, de la aceste înțelesuri trebuie să înceapă cultivarea gândirii adolesentine, pentru ca tinerii, într-un târziu, să se inventeze pe ei înșiși și să-și modeleze propriul traseu în viață și propriul sine.  

A pretinde însă, ca elevul din schiță, să fii fericit, a-ți construi în jurul acestui capriciu calea și rostul vieții înseamnă a te condamna la eterna căutare, rătăcire, frustrare și, în ultima instanță, la nefericire. Dialogul hipsterist de pe internet e o mostră a cultului fericirii din timpurile noastre, când copiilor li se induce ideea că ceea ce contează în viața lor e abstracta fericire, fără a fi lămuriți cum să o dobândească (dar cine poate ști cum?) și fără a li se dezvălui partea adversă a acestui cult – exasperarea, deznădăjduirea, ratarea eului.

Nu le creați copiilor valori eronate și așteptări dezamăgitoare. Lui Nietzsche îi aparține următoarea reflecție: „Dacă «valorile morale» au ajuns să fie cele mai înalte valori, aceasta dovedește că idealul moral a rămas cel mai neîmplinit.” E logic ce spune filosoful. Acum, înlocuiți „valorile morale” cu „aspirația la fericire” și veți ajunge la aceeași concluzie: faptul că toată lumea aspiră la fericire dovedește că idealul fericirii e cel mai neîmplinit…

De ce mai insistăm dar cu această isterie a fericirii, dacă rezultatul e defectuos? Răspândind iluzia fericirii, răspândim o țintă greșită în viață și răspândim depresia, chiar dacă avem bune intenții. Noi trăim în secolul cu cele mai multe cărţi despre fericire pe cap de depresiv; aceasta e cam tot ce a dobândit cultul fericirii deocamdată. 

Dorian Furtună,
Fragment din cartea
„Iluzia Fericirii. Cum să înțelegem dorințele și frustrările omenești”.
Editura Lexon-Prim. Chișinău. 2024.

INDICAȚII DE CITARE:

Dorian Furtună „Cine a înțeles viața, profesorul sau elevul?” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7-8/2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.