Lașitatea de a spune da
De vocație profesor la universitate și prin carieră diplomat (cu titlul de ambasador o relativ lungă perioadă de timp), Ciprian Mihali este un traducător de filozofie franceză contemporană și autor, cercetător la rândul său. Curajul de a spune nu. Forme ale supunerii voluntare (Editura Trei, București, 2026) se remarcă ca o lucrare de științe sociale în care metoda filozofică (sau retorica de natură filozofică, dificil de disjuns) are o pondere mult mai însemnată decât latura practică a opoziției la supunere, pe care Ciprian Mihali promite să o dezvolte într-un al doilea volum al cărții de față. Inspirat de Michel Foucault ca sursă primară de idei, dar și de mulți alți gânditori dintr-o armată de filozofi ai discursului critic francez de după revoltele studențești din mai 1968, Ciprian Mihali încearcă să restabilească procedural spiritul luării de poziție față de realitatea celorlalți, adică cea socială, prin prisma filosofiei ca instrument (sau, repet, măcar a discursului filosofic) și a problemelor lumii de astăzi ca obiecte nemijlocite de investigație.
Dacă în aparență sau la suprafață, Ciprian Mihali discută metodic despre „formele supunerii cognitive” (post-adevărul, ignoranța voluntară și economia atenției), în conținutul întins al studiului său descoperim urmele lăsate în intelect de universul nostru cotidian, de imanența chiar prozaică a ceea ce se poate observa cu ochiul liber. Firește, filosofia ca exercițiu oblic și tatonant, pentru a-l cita pe Ciprian Mihali, nu poartă răspunderea schimbării lumii sau a modificării condițiilor existente. Nici nu are pretenția de a identifica soluții finale sau tehnici și mecanisme ale ingineriei sociale practicate deja în beneficiu personal de elitele dominante. Pe această cale, filozofia poate produce mirare sau, doar pentru moment, să-l scoată pe cititorul reflexiv din țâțâni, amorțit fiind în opacitatea rațiunii adormite, latente, preexistente, dar nu mai mult de atât. De aceea, curajul de a spune nu echivalează cu o bravadă de moment, întrucât dincolo de diagnostic nu aflăm loc și pentru tratament. Aceasta este condiția ancilară a filosofiei azi, însă nu în relație cu teologia sau metafizica clasice, ci cu praxis-ul capitalist, pe care îl poate explica critic sau apologetic, dar nu-l poate depăși. Neputința filosofiei, în ciuda silinței de a interpreta, este cumva constatată și confirmată de Ciprian Mihali. ,,Dacă admitem că ,,starea de natură”, ,,omul natural” sau ,,viața nudă” sunt presupoziții de natură metafizică ale filosofiei politice moderne care nu au nicio existență dincolo de spiritul plin de imaginație al unor filosofi precum Hobbes sau Rousseau, atunci putem accepta, făcând un exercițiu imaginativ similar, că însuși contractul social nu este acel moment din viața unor comunități umane care hotărăsc la un moment dat, obosite de violență și de frică, să se așeze în jurul focului și să declare că, începând din acea clipă, oamenii nu se vor omorî între ei și nu vor mai fi nevoiți să trăiască de pe o zi pe alta speriați că vecinul le dă în cap, le fură femeile și hrana. Desigur, am simplificat această imagine până la caricatură, dar am încercat să arăt că socialitatea omului nu se naște într-o anumită etapă a evoluției sale biologice sau istorice, că nu există – decât într-un raționament cu premise false – un om ,,natural” sau o ,,viață nudă”, lipsită de orice determinații, a ființei umane”. (p. 29) Cu toate că tema socialității de la sine înțelese a omului ocupă poziția centrală în lucrarea lui Ciprian Mihali, despre formele recente, hipercontemporane, de trădare sau de modificare a acestei sociabilități se discută pe larg. Opoziția este vechiul și etern excepționalul curaj politic de a ieși din rând și a rosti adevărul comun (generalitatea condiției de adevăr nu mai este presupusă în prezent, crede Ciprian Mihali), cu riscul pierderii vieții sau de a fi exclus ca paria din rândurile semenilor tăi. Interesant este că explicitarea sau substanța acestui curaj este sumar teoretizată de Ciprian Mihali aici.
Ceea ce realizează, însă, autorul este o demonstrație de tip tur de forță a regimurilor de post-adevăr. Acesta presupune ca un dat ordinea capitalistă neoliberală din prezent, cea a marilor metropole sau orașe din societățile dezvoltate, în partea lor pozitivă și entuziasma(n)tă. Ordinea ontică impusă de capital, seducător și coercitiv în același timp, subsumă orice considerație de natură antropologică. ,,Regimul de adevăr neoliberal este un regim științific, întrucât mobilizează toate științele (de la cele ,,tari”, trecând prin biologie, genetică, medicină, statistică sau economie, până la științele educației, sociologie, psihologie) pentru impunerea acestui adevăr al pieței care este suveranitatea capitalului”. (p. 60) Ciprian Mihali înțelege nu doar necesitatea perspectivismului, apud Nietzsche, ca schemă epistemologică de lucru sau de funcționare a lumii moderne, ci și utilitatea relativismului în economia de piață globalizată excesiv din clipa de față. De câteva ori în volum, atunci când aduce în discuție eșafodajul post-adevărului, acesta, deși proteic și cu o forță de acțiune care se pretează la orice întrupare, reușește să ia orice chip, mai ales pe cel comercial, manipulând înspre consum, însă Ciprian Mihali asociază servitutea cognitivă și afectivă voluntară cu tipul de platformă politică a dreptei populiste, deși tocmai cea neoliberală predominantă, aflată în control monopolist al agendei publice de dezbateri și subiecte de interes general, a creat masa de perdanți sau dezamăgiți sau excluși de la fructele bunăstării neoliberale, inclusiv în campania de vaccinare rapidă și costisitoare din perioada pandemiei, în care pregătirea morală și medicală a populației a fost una extrem de deficitară în România. ,,Spre deosebire de minciuna clasică, post-adevărul nu caută (cel puțin în principiu) să înșele, ci caută să emancipeze: să-l emancipeze în primul rând pe cel care-l emite și apoi pe cei care îl preiau și îl amplifică. De aceea nu e deloc o întâmplare că una din cele mai frecvente revendicări ale prosttruiștilor este libertatea: un straniu civism se trezește în adepții fake-news, ai conspirațiilor, comploturilor, ai minciunii grandilocvente, când se eliberează de tirania adevărului unic și de presiunea științei sau a savanților. Adevărul alternativ, al cărui mod de acțiune este redundanța, repetiția prin viralizare, este șansa eliberării de sub tutela cunoașterii și a instituțiilor ei. Iar când emanciparea prin post-adevăr emite pretenții politice, așa cum s-a întâmplat în România electorală a anilor 2024-2025, masele de oameni străbătuți de emoții incontrolabile, asemănătoare plânsului isteric al nord-coreenilor, cer în piața publică abolirea dictaturii și își revendică libertatea”. (p. 69) Privatizarea adevărului, micșorat la mărimea unei păreri oarecare, egală în importanță cu oricare alta, a generat cumva sau a fost creată – imposibil de desprins sensul comun celor două poziții – de individualismul dizolvant politic al societății de consum globalist. ,,Orice sens am infuza într-o ficțiune, oricâtă emoție și oricât tribalism am vărsa în ea, rămâne o ficțiune, verosimilă, cu posibile efecte reale, dar care nu este ea însăși realitatea. Acea realitate în care trebuie să locuim unii alături de alții zi cu zi. Alta decât un pustiu, alta decât corporație, alta decât o grădină a Maicii Domnului”. (p. 77)
Capitolul despre agnotologie sau știința ignoranței aprofundează îmbrățișarea voluntară a necunoașterii fabricate, instituite, viralizate și monetizate. Fantazarea plină de tânjire după un tărâm fermecat, pierdut sau de recuperat face parte din tehnicile politice ale ignoranței. Credința nedovedită sau insuficient dovedită în planuri strategice supraistorice – altă probă a ignoranței. Ceea ce pare rațional, dar insuficient cercetat de individ, este înlăturat și înlocuit cu povești simpliste și de efect în plan emoțional. ,,În societatea digitalizată de astăzi este aproape o iluzie să credem că putem conta pe judecata rațională a celor mai mulți membri ai ei, acea judecată capabilă să genereze dezbatere argumentată. Ignoranța organizează mulțimile în jurul unor fantasme emoționale, eficiente și schimbătoare. A crede că menținerea în ignoranță este o sursă de putere e periculos pentru posibilitatea democrației și deschide calea către regimuri autoritariste, iliberale și intolerante. Recursul la emoție este omniprezent și el nu are nevoie de multe cuvinte, el doar organizează comunități fuzionale”. (pp. 107-108) Controlul atenției prin expunerea disproporționată la conținut media manipulator, comercial, propagandistic, dar și banala bombardare informațională slăbește puterea de concentrare și analiză a omului modern. Acest efect este unul căutat pentru a maximiza consumul și a crea obediență civică, psihoputerea clasei capitaliste de elită. ,,Amenințarea cât se poate de concretă astăzi este că mare parte dintre dorințele noastre nu ne aparțin; că ele ne sunt fabricate cu măiestrie de o industrie algoritmică a consumului care exploatează cu maximă eficacitate nevoia noastră de narcisism, de plăcere și de recunoaștere. Care ne face să ne credem unici când repetăm ceea ce fac toți ceilalți. Care, deci, ne citește ca pe niște mașinării previzibile, cu o imaginație tot mai săracă și cu dorințe tot mai ușor de satisfăcut”. (p. 133) Lipsa de empatie, de răgaz pentru ascultarea celuilalt, de acceptare a unui bun comun general sau măcar particular unui grup anume, toate aceste variabile se află în recesiune ca urmare a bruiajului cognitiv persistent. ,,Uniformizarea stimulilor și a reacțiilor la ei, sursă a uniformizării sociale, face din noi niște subiecți docili hrăniți cu fantasma unicității noastre, recunoscători că algoritmul are grijă de fiecare și că noi nu mai trebuie să avem grijă de lume”. (pp. 141-142)
Trecerea la submisiunea voluntară a emoțiilor se face lin. Pornind de la asumpția că omul se tratează pe el însuși ca o firmă sau ca pe o marfă de pus în vânzare, Ciprian Mihali brodează pe subiectul psihologizării exagerate și înșelătoare, himerice, a problemelor sociale. Acestea se estompează sau dispar complet din prim-plan, lăsându-se înlocuite de analize psihologice simpliste, dar persuasive: ,,cea mai bună versiune” a omului, unul de succes, devine obligația muncii cu sinele, însă un travaliu psihic asociat cerințelor de piață. De-traumatizarea celui incomplet ca sine are loc prin stimularea unui ego de piață, potențial eficient, productiv și care este răsplătit generos din punct de vedere bănesc. Vorbind despre depășirea impasului psihologic, Ciprian Mihali surprinde nuanțele și pliurile fenomenului: ,,Reținem din această frază două idei care ne ajută să înțelegem parcursul dinspre sinele antreprenorial către psytizen, cetățeanul emoțional. Prima idee este că eul nu e niciodată încheiat, ceea ce știam deja din descrierea antreprenorului, care se angajează la acea muncă sisifică de care spuneam, în acel efort al perfecționării sale neîncetate. Neîncheierea sinelui nu e un accident, nici o fatalitate, este însăși condiția subiectului modern care este supus și el, ca autor al istoriei și resursă umană prinsă în economia generală a producției. Această neîncheiere mai înseamnă și că orice întrerupere a acestui proces face să apară umbra apăsătoare a eșecului personal și a gripării sistemului în care individul e prins (familie, profesie etc.)”. (pp. 184-185) Spiritul concurențial, dorința de a ieși în evidență prin diferențiere tulburătoare, căutarea unei nișe în piață, unde să-ți plasezi lucrativ marfa, pe tine însuți, acestea ar fi urmele lăsate de psihologizarea discursivă a identității pozitive, optimiste, debordând neîncetat și vivace. ,,Căutarea fericirii individuale pentru a atinge o versiune upgradată a sinelui și căutarea fericirii colective pentru a instaura poporul etern, poporul ales și binecuvântat, presară pe drumul lor nenumărate suferințe”. Populismul și neoliberalismul, ambele ideologii de dreapta, sunt respinse categoric de Ciprian Mihali. Riscul, precariatul, instabilitatea financiară, pierderea locurilor de muncă rebotezată ,,schimbarea locului de muncă la intervale regulate”, toate aceste mărturii dureroase ale flexibilizării condiției angajatului se consolidează cu sfaturi și retorică pozitivă de natură psihologică, nu neapărat fundamentată științific. Societatea este evacuatădesi mental din acest complex de forțe psihice, deși, în realitate, vorbim de o infrastructură materială ridicată din societate, privită și judecată ca ansamblu funcțional de indivizi. ,,Persoanele entuziaste răspândesc entuziasm în jurul lor, pozitivitatea lor e contagioasă. Condițiile de muncă inechitabile, exploatarea, abuzul și alte lucruri negative pot fi depășite printr-o atitudine pozitivă”. (p. 209) Dacă te simți și ești autentic, atunci ești performant și încununat de succes. Condiția este acceptarea lumii din jur așa cum este. Rezolvarea necazurilor vine pe calea consilierii, introspecției, psihodramei, mindfulness-ului, psihoterapiei, hipnozei, tehnicilor de relaxare sau de gestionare a emoțiilor, retreat-ului etc. Sinele este o divinitate în sine, iar tehnicile de a-l îndupleca să devină mai bun ca sine… substitutul rugăciunii. Recitirea stoicilor în versiuni light, pop, este o modă în prezent, deși stoicismul, o filosofie care respinge lumea sa ca una în plină destrămare sau descompunere pentru salvarea prin sine, nu se leagă de resorturile sau motivațiile mercantile ale societății de ultraconsum. Grija de sine sau tehnicile de sine, explorate de Foucault pentru antichitate și perioada creștin-medievală, se preschimbă în metode terapeutice în vremurile cele mai recente. ,,Egoismul e ridicat la rang de virtute, lupta cu propriile prejudecăți și slăbiciuni este cea mai necesară și eroică luptă. În lipsa acestei lupte, te dovedești a fi un om slab, leneș și care se eschivează de la datorie. Ești singurul vinovat de propriile insuccese și nefericiri”. (p. 223) Narcisismul, autosuficiența, un materialism hedonist extrem, farmecele psihoputerii nu au limite prestabilite. Ciprian Mihali caută ieșirea în trecutul postbelic relativ recent, deși anii 1960 sunt deja la câteva generații distanță în spatele nostru. ,,Pe scurt, aș spune că nu există dezvoltare personală fără dezvoltare socială. Că nu poate să existe, așa cum afirmau Adorno și Butler, o viață bună (a noastră, individual) dusă într-o viață rea (a societății). Nu vom putea deveni oameni mai buni într-o societate strâmbă și oricât ne-am conecta la sinele profund, la energiile terestre sau cosmice, aceasta nu ne va transforma în cetățeni mai responsabili, mai empatici și mai deschiși la aleritate”. (p. 241)
Cauzele depărtate ale căutării asidue după autenticitate sunt investigate superficial de Ciprian Mihali: să fie un rest de chemare metafizică sau doar sănătatea solară, interioară și nu numai, a omului în drumul său prin această lume? Oricum ar fi, deși nu este o vale a plângerii tot timpul, lumea pune la dispoziție ocazii de fericire, însă acestea nu formează un proiect politic sau economic comun. Doar singurătatea și nefericirea sunt rezultatul efortului colectiv – calcul economic, birocratizare absolută, masificare și trai șablonard la scara continentelor. ,,Consecința directă a fragilizării instituțiilor sociale este dispariția unor mecanisme de recunoaștere socială și simbolică și a tentativelor succesive de mutare a recunoașterii în alte spații decât cele sociale și instituționale, așa cum se întâmplă astăzi cu existențele stilizate, ficționalizate sau chiar falsificate ale vedetelor de pe rețelele de socializare și ale urmăritorilor lor. Acolo unde societatea nu recunoaște valoarea și demnitatea individului, ele sunt recuperate prin consumul ostentativ, prin marketing și prin estetizarea propriei existențe”. (pp. 260-261)
Curajul de a spune nu. Forme ale supunerii voluntare, deși structurată impecabil și scrisă cursiv, cu întorsături plăcute ale unei fraze situată, din punct de vedere al genului, la mijloc între un eseu și un articol academic, pare a fi uneori o colecție, elaborată, totuși, savant, de lapalisade. Nu este nimic în această carte care să nu vorbească, fără complicații de înțelegere, omului imediat contemporan. Dacă acest volum surprinde, atâta cât se poate în România la apariția unei cărți, acest lucru are de-a face pe o parte cu publicul cititor, fragmentar, disipat și practic nereprezentativ la nivel social, iar, pe de altă parte, cu publicul țintă indefinit: într-o societate încă săracă pe mari porțiuni, în care omul mediu, educat modest, se zbate între facturi și credite apăsătoare, cum recunoaște și Ciprian Mihali la sfârșitul cărții sale, să vorbești despre alienarea provocată sau stimulată de autenticitatea de piață, despre neoliberalismul care recodifică personalități pentru și întru consum, despre fragilitatea, până la casare, a ego-ului o dată la câțiva ani și alte crudități ideologice înseamnă să ai în minte elita corporate, bobo, hipster, pe micii antreprenori de succes, influenceri etc. cu venituri lunare între primii 5% din cetățenii României. Acești oameni nu citesc asemenea cărți, inutile în optica self-help, pe care sunt programați moral să o digere. Dacă societatea locului ar fi avut 30-40% din populație într-o situație materială egală sau apropiată de cei 5% actuali, așa cum arată proporția în societățile bogate occidentale, atunci poate cititorii avizați ar fi avut curajul de a spune nu. Altfel, răspunsul lor la valul de depersonalizare și anonimat AI de piață este cu certitudine un conformist și bătăios, autosuficient și orb, pseudoprogresist ,,da”.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Alexandru Chiță, „Lașitatea de a spune da” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7-8/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
