Doru Căstăian: „Adolescenții simt imediat când un adult falsează”
Despre adolescență, prietenie, școală și darurile filosofiei
Interviu realizat de Horia Vicențiu Pătrașcu
Noua carte a lui Doru Căstăian, Darurile filosofiei, apărută la Editura ART, se adresează în primul rând tinerilor și încearcă să apropie filosofia de preocupările, întrebările și limbajul lor. Profesor de filosofie și autor implicat de multă vreme în proiecte de popularizare a gândirii filosofice, Doru Căstăian vorbește în acest interviu despre adolescenții pe care îi întâlnește zi de zi, despre prietenie și valori, despre autoritatea profesorului, despre gândirea critică și despre șansele filosofiei de a mai fi, astăzi, un mod de viață.
Horia Vicențiu Pătrașcu: Una dintre valorile fundamentale ale filosofiei este, după cum remarci și tu, prietenia. Mai este prietenia astăzi o relație importantă pentru adolescenți sau s-a modificat ceva esențial în această privință?
Doru Căstăian: Este, fără niciun fel de ezitare. Prietenia este în continuare un lucru pe care adolescenții îl respiră foarte firesc. Multe lucruri probabil s-au pierdut sau s-au erodat în ultimele decenii, dar n-aș spune că prietenia se numără printre ele.
Eu am obiceiul — bun sau prost, nu știu — de a-i observa discret și în afara orelor. Rămân adesea la catedră după ce se sună, stau pe holuri, uneori mănânc un sandviș alături de ei, vorbim. Și îi văd cât sunt de apropiați unii de alții. Intimitatea și familiaritatea lor sunt foarte firești și, aș spune, hrănitoare.
Cred chiar că prietenia este una dintre formele lor de rezistență — era să spun „la represiunea sistemului școlar”, dar poate că termenul este prea dur. În orice caz, este unul dintre modurile prin care supraviețuiesc unei lumi școlare, și nu numai școlare, care are destule probleme.
H.V.P.: Prietenia aceasta se prelungește și într-o zonă intelectuală sau rămâne mai degrabă legată de activitățile și preocupările specifice vârstei?
D.C.: Uneori se prelungește, fără discuție. Contează și vârsta. Într-un fel ești prieten cu cineva la zece sau doisprezece ani și în alt fel la șaptesprezece-optsprezece. La cei mai mari am văzut foarte des și forme de prietenie intelectuală.
Îmi amintesc, de pildă, o discuție recentă despre moderația politică. Eu sunt unul dintre susținătorii moderației și plecasem de la un text al lui Aurelian Crăiuțu. O elevă mi-a spus că distribuise o postare a mea pe tema respectivă și că primise foarte mult hate de la prietenii ei, care îi spuneau că trebuie să susții radical lucrurile în care crezi.
Mi s-a părut interesant tocmai faptul că asemenea dezacorduri și confruntări se produc în interiorul relațiilor lor de prietenie. Deci da, există și prietenie intelectuală. Nu este neapărat forma dominantă — și poate că nici n-ar fi firesc să fie la această vârstă —, dar există.
H.V.P.: În carte vorbești despre valori mari: adevăr, cunoaștere, prietenie. Sunt însă valori care, în cultura contemporană, au fost relativizate, contestate, puse sub semnul întrebării. Cum reacționează adolescenții atunci când le vorbești despre ele?
D.C.: Aici este, pentru mine, o problemă foarte importantă. Ceea ce am susținut întotdeauna și susțin și în carte este că valoarea reprezintă un reper pe care trebuie să-l traduci permanent în realitate. Este o muncă fără sfârșit. Dacă nu poți face asta, dacă nu există un travaliu real în jurul valorii, ea rămâne doar o formulă.
Problema nu este că tinerii ar spune pur și simplu: „Nu mai credem în adevăr”, „Nu mai credem în valori”. Nu asta observ.
Mai degrabă, ei nu sunt obișnuiți să privească lucrurile în termenii aceștia. În școală, valorile sunt foarte adesea niște platitudini umflate, doar declamate. Iar adolescenții observă cu multă inteligență și acuitate că, de foarte multe ori, practicarea valorilor și proclamarea lor de către adulții din jur sunt două lucruri diferite.
Cel mai ușor este să fii ipocrit tocmai în jurul valorilor. Dacă în fiecare zi ți se proclamă anumite valori de către oameni despre care vezi că, de fapt, nu dau prea multe parale pe ele, apare inevitabil o disonanță.
Nu vreau însă să idealizez generația tânără și să privesc doar critic generațiile mai vechi. Există, fără îndoială, și o diferență de raportare la valori. Generațiile actuale sunt mult mai pragmatice. Uneori tinerii ajung să gândească aproape exclusiv în cheie utilitaristă.
Dar asta nu înseamnă că sunt insensibili la problematizarea morală. De pildă, îi întrebi: „Este în regulă să copiezi?”. Și ei răspund foarte sincer: „Da, la anumite materii e absolut în regulă”. Apoi începi un dialog socratic și ajung să-și pună întrebări pe care poate nu și le puseseră niciodată: ce efect au alegerile lor asupra viitorului, asupra relațiilor dintre oameni, asupra structurii societății. Și îi vezi cum, dintr-odată, privesc lucrurile altfel.
H.V.P.: În Darurile filosofiei, la sfârșitul capitolelor propui și exerciții de gândire critică. Nu există însă riscul ca filosofia însăși să fie redusă astăzi la un asemenea rol instrumental — un joc al întrebărilor, o tehnică de adaptare, de ordonare a vieții? Nu trăim un anumit „minorat” al filosofiei în raport cu vechea ei ambiție de a fi știință a științelor, o concepție generală despre lume?
D.C.: Cred că ai pus degetul pe o chestiune esențială. Așa este. Gândirea critică, cel puțin în accepțiunea populară de astăzi a termenului, nu este marea filosofie. Nu reprezintă marile eforturi speculative ale filosofiei pe care le cunoaștem.
Eu încerc să mențin deschisă această distincție. Faptul că rezerv în carte un spațiu explicit gândirii critice este și un mod de a arăta că cele două nu sunt sinonime.
Fenomenul pe care îl descrii — această aplatizare teoretică, această instrumentalizare a filosofiei, pierderea dimensiunii ei speculative și, aș spune eu, tragice — este un fenomen real. Și cred că merge mult mai departe decât școala sau sala de clasă. Este unul dintre simptomele civilizației noastre și ale felului în care arată cultura umanistă în ultimele decenii, poate chiar în ultimul secol.
Noi încă știm, într-un fel, gustul de dinaintea acestei aplatizări. Generațiile actuale locuiesc însă această lume mult mai firesc decât noi.
De aceea, gândirea critică poate fi un cârlig foarte bun. În primul rând, eu chiar cred că este un instrument util, un fel de sistem imunitar intelectual pe care este bine să-l ai. Pe de altă parte, nu văd prea multe alte căi prin care să ajungi spre o filosofie mai autentică și mai profundă.
Trebuie, probabil, să acceptăm și faptul că filosofia nu va mai avea prea curând primatul cultural pe care l-a avut cândva.
Eu sunt, în anumite privințe, un soi de Don Quijote, un idealist perpetuu, fiindcă în numele acelei profunzimi încerc să fac tot ceea ce fac în sala de clasă. Dar, în același timp, nu poți ignora structura minții și structura valorică a noilor generații.
Este un soi de negociere continuă: uite, îți dau și ceva util, dar hai să privim și în cealaltă direcție.
Chiar anul trecut am avut cu elevii o discuție despre utilitatea filosofiei și am pornit de la un text de-al tău, mai exact de la o postare în care spuneai că filosofia este, într-un anumit sens, un mare eșec ca proiect cultural și că nu a reușit să livreze ceea ce promisese — fericire, echilibru și așa mai departe.
Am folosit textul ca pe un contrapunct la ceea ce susțin eu în carte, anume că filosofia are totuși niște daruri de oferit. Am mizat tocmai pe faptul că îi va contraria ideea că un filosof de profesie poate vedea lucrurile atât de negativist, aproape cioranian.
N-am ajuns, evident, la o concluzie definitivă. Dar filosofia înseamnă și bucuria pe care o conține, și amarul lucidității. Le-am spus întotdeauna foarte cinstit elevilor că a înțelege mai mult nu înseamnă neapărat să fii mai adaptat sau mai fericit. O viață petrecută în chestionarea continuă a lucrurilor și într-un fel de scepticism metodic nu este neapărat calea spre fericire.
Și totuși cred că filosofia are în continuare daruri de oferit.
H.V.P.: Atunci când predai teme precum Dumnezeu, eutanasia, sinuciderea sau alte probleme filosofice și morale, elevii te întreabă inevitabil: „Dar dumneavoastră ce credeți?”. Le dai un răspuns ferm sau încerci să eviți asumarea unei poziții personale?
D.C.: Uneori dau și răspunsuri ferme, dar recunosc că firea mea este mai degrabă evitantă în asemenea situații.
Sunt un tip destul de prăpăstios și tocmai pentru că am impresia că înțeleg destul de bine fragilitatea sufletului adolescentului, mi-e teamă să dau verdicte fără drept de apel sau să prezint soluții definitive.
Înțeleg forța autorității profesorului, mai ales atunci când autoritatea este bazată și pe personalitatea lui. Uneori evit răspunsul printr-o glumă. Dacă mă întreabă cineva: „Există viață după moarte?”, pot răspunde: „Nu știu. Om muri și om vedea”.
Alteori răspund direct. Dar, de cele mai multe ori, recunosc că am reflexe socratice și răspunsul meu este mai degrabă: „Hai să discutăm”.
La orele mele se discută uneori lucruri foarte dure. Eu spun adesea că, deși predau mai multe materii, de fapt predau filosofie la toate.
În momentul în care elevii își dau seama că pot discuta pe bune și că nu mimez interesul sau dezbaterea, se deschid uneori spectaculos. Am primit întrebări despre viol, despre probleme morale foarte dificile, despre dileme etice aflate la limita suportabilului.
Și ajung și eu să mă întreb uneori foarte serios unde este limita subiectelor care pot fi discutate la o oră de filosofie cu niște tineri de optsprezece ani.
Răspunsul meu este însă destul de simplu: atâta timp cât nu te abați de la etica discuției și cât ceea ce urmărești este realmente problematizarea și înțelegerea, se poate merge destul de departe.
Puține lucruri sunt mai prețioase pentru un profesor decât acea sclipire din ochii unui copil, dorința lui de a se implica cu adevărat într-un subiect. Iar în lumea de astăzi nu mai obții întotdeauna lucrul acesta fără anumite șocuri intelectuale.
H.V.P.: Se întâmplă ca, după întâlnirea cu filosofia, unii dintre elevii tăi să hotărască să o studieze mai departe?
D.C.: Da, am avut asemenea cazuri. Am avut foști elevi care au mers la facultăți de filosofie, inclusiv la București. Mai mulți se îndreaptă, probabil, spre psihologie, pe care o predau de asemenea.
Nu pot afirma că orele mele au fost „cauza eficientă” a deciziei lor, dar au existat și convertiri.
Problema este că ei se întâlnesc destul de târziu cu filosofia ca disciplină. În momentul acela multe dintre opțiunile lor profesionale sunt deja conturate.
Am avut chiar un caz aproape amuzant: o elevă care, în clasa a XII-a, după ce făcuse filosofie cu mine, s-a dus foarte hotărâtă la părinți și le-a spus că vrea să studieze filosofia și nu mai vrea Medicina, pentru care se pregătise ani întregi. Până la urmă a dat totuși la Medicină.
Dar, dacă reușesc să le las puțină dragoste pentru filosofie și dacă rămâne cu ei măcar ca practică intelectuală, eu sunt mulțumit. Ar fi prea mult să-mi propun să-i convertesc pe toți.
H.V.P.: Există un semn prin care recunoști un adolescent cu o înclinație specială spre filosofie? Există, ca să folosim o expresie poate puțin veche, un „organ filosofic”?
D.C.: Da, există asemenea oameni. Știu că sună stereotip, dar, din experiența mea, sunt adesea persoane mai închise în ele, mai degrabă introvertite și cu un anumit istoric al introspecției.
Elevii cu o asemenea înclinație mi se pare că apar în mai multe categorii.
Există, evident, elevii de la profiluri umaniste care fac chiar performanță în filosofie, ajung la olimpiade naționale sau internaționale.
Dar am întâlnit foarte des și elevi de la matematică-informatică sau de la profiluri de științe care, după câteva lecții, prind curaj și vin să-mi spună: „Știți, și eu m-am gândit foarte mult la chestia asta”.
Lucrul acesta mi se întâmplă în fiecare an. În momentul în care ceva le legitimează problemele pe care le aveau deja în minte și își dau seama că nu sunt niște prostii sau niște aberații, încep să vorbească: „Și eu am scris niște lucruri”, „Și eu m-am gândit la asta”.
Există, bineînțeles, și elevi care nu au absolut nicio legătură cu filosofia și pe care nu-i poți prinde în cauza aceasta în niciun moment.
Și există zona intermediară: oameni pur și simplu curioși, pe care anumite probleme îi stimulează și îi fac să gândească, fără să poți spune neapărat că au o vocație filosofică.
Vocația apare, cred, atunci când se combină o dispoziție constantă de a pune întrebări cu un soi de anxietate permanentă, o neliniște perpetuă în căutarea răspunsurilor.
Și da, există destui copii de felul acesta.
H.V.P.: Mai poate fi filosofia astăzi un mod de viață?
D.C.: Din punctul meu de vedere, da. Și acesta este unul dintre lucrurile pe care încerc să le transmit elevilor.
Filosofia are în continuare daruri de oferit și poate fi un mod de viață. Mai mult decât atât, eu cred că lumea noastră începe din nou să semene, într-un fel, cu lumea care a născut filosofia.
Să ne amintim: filosofia apare într-o lume dinamică, într-o lume în care vechile eșafodaje culturale se erodează și se prăbușesc, într-o lume plină de imprevizibil.
Și noi trăim astăzi într-o asemenea lume.
În ce măsură filosofia va deveni un mod de viață pentru un număr semnificativ de oameni este o întrebare deschisă. Dar cred că tocmai așa ar trebui să-i pregătim pe tineri pentru viitor.
Toată lumea vorbește despre dispariția siguranței locurilor de muncă, despre fluiditatea lumii care vine. Dar întrebarea pedagogică fundamentală este: cum ne pregătim pentru o asemenea lume?
Din punctul meu de vedere, doar antrenându-ne intelectual și existențial pentru o asemenea capacitate de transformare, pentru o asemenea proteicitate. Altfel nu văd cum am putea-o face.
H.V.P.: Și totuși, cine ar mai alege astăzi un asemenea mod de viață, într-o lume orientată spre confort și bună dispoziție? În carte amintești că filosofia poate fi chiar periculoasă, că de pe urma ei se poate muri: Socrate, Seneca și atâtea alte exemple clasice. Mai este cineva dispus să aleagă o formă de viață atât de riscantă, de tragică?
D.C.: Sunt multe alte moduri în care poți muri în lumea noastră și, dacă tot e să alegem unul, măcar să fie unul cu pedigree cultural.
Dincolo de glumă, nu cred că sfârșitul lui Socrate sau al lui Seneca sunt cazurile pe care trebuie să le avem în primul rând în minte. Sunt situații-limită.
Dar un anumit model al formării rămâne, cred, valabil.
În ce măsură lumea mai este dispusă să-l accepte? Este o întrebare bună.
Eu, de pildă, atât cât m-am slujit de ceea ce oferă filosofia, n-am făcut-o în urma unei decizii serene și asumate pur intelectual. De foarte multe ori am apelat la filosofie în condiții de urgență extremă, când eram copleșit de anumite lucruri și mi-am dat seama că pot folosi instrumente și armături filosofice pur și simplu pentru a le face față.
Există permanent provocări morale, presiuni sociale, inclusiv în sistemul de învățământ. Cum te raportezi la toate acestea?
Poți adopta poziții foarte diferite: de la a deveni un yes-man absolut, care se gudură pe lângă un șef pentru a obține anumite avantaje, până la a deveni un parresiast cinic. Care este calea bună?
Pe mine, soluțiile filosofice formulate de-a lungul timpului m-au ajutat să mă structurez. Eu nu sunt un om foarte structurat în mod natural. Dar am văzut realmente că asemenea lucruri pot funcționa, că îți pot da curaj, structură, coloană vertebrală și consistență în viață.
De aceea sunt, ca să spun așa, unul dintre clienții convinși ai filosofiei.
Și duc vorba mai departe.
Interviul poate fi urmărit aici: https://anthropos.ro/2026/08/27/interviurile-anthropos-doru-castaian-darurile-filosofiei-si-adolescenta/
INDICAȚII DE CITARE
Doru Căstăian: „Adolescenții simt imediat când un adult falsează”Despre adolescență, prietenie, școală și darurile filosofiei Interviu realizat de Horia Vicențiu Pătrașcu în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7-8/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
