Despre recunoașterea celor neînțelese
Există, cum știm, variate moduri de neînțelegere. Iar acestea nu au, în economia vieții noastre mentale sau în una mai largă, doar o semnificație negativă. Ca și prejudecățile noastre (uneori, judecăți prealabile, ce pot să deschidă o anume perspectivă, iar alteori, idei preconcepute), modurile de neînțelegere se arată sub diferite chipuri. Deși le numim de obicei astfel, ar putea fi văzute și ca moduri de înțelegere – vane sau deficitare, să zicem – căci țin până la urmă de fenomenul mai amplu al acesteia. Privesc atât felul nostru de a percepe și de a gândi, cât și anumite atitudini, credințe sau fapte de viață. Am putea spune, parafrazând un loc bine cunoscut, că trăim de fiecare dată într-un mod sau altul de neînțelegere[1]. Iar varietatea acestora tinde să fie cu adevărat indefinită.
Important însă ar fi acum un alt lucru. Anume, cu orice neînțelegere ce ajunge recunoscută ca atare, chiar și parțial, devine posibilă o anume înțelegere. Altfel spus, o asemenea recunoaștere constituie de multe ori primul pas către o înțelegere propriu-zisă. Când nimic nu e perceput ca neînțeles – sau, eventual, de neînțeles – înseamnă că actul înțelegerii, în sens propriu, nu are loc. Desigur, poate avea loc un gen de pre-înțelegere sau, eventual, o înțelegere spontană, vagă, însă nu una propriu-zisă. Prin urmare, când nu intuim măcar într-o privință ceva neînțeles, e greu să ne dăm seama în ce loc al raportării la noi înșine și la lumea vieții ne situăm.
Mă voi opri în continuare la câteva moduri de neînțelegere, spre a vedea cum e posibilă recunoașterea lor sau măcar simpla lor intuire.
Uneori, ceva ne apare pur și simplu neînțeles. Se întâmplă astfel fie întrucât abia am sesizat un anumit lucru, fie întrucât acesta ne este complet străin. Desigur, și din alte motive. De exemplu, întâlnirea neașteptată a cuiva despre care știi că e plecat de multă vreme departe apare, pentru început, complet neînțeleasă. La fel și o propoziție într-o limbă necunoscută. Sau cuvintele unor oameni revoltați până la disperare: „Vom muri și vom fi liberi!”. În astfel de situații, simpla neînțelegere a unor stări de lucruri e firească, încât nu ar trebui percepută imediat ca negativă. Și nu ar trebui confundată cu ignoranța obișnuită, căci neînțelese apar și destule cunoștințe pe care le avem, imagini și formule tehnice de care ne folosim. De obicei nu ne gândim la așa ceva, că multe date pe care le deținem sau le folosim zilnic ne sunt de fapt neînțelese. Deși le cunoaștem într-o măsură și le utilizăm relativ normal, nu le înțelegem în privința unor efecte de durată, bunăoară, nici în privința rostului lor în timp sau pentru viața anumitor oameni.
Alteori, ceva ne apare precar înțeles – și tocmai în acest sens neînțeles. Prefer din nou o expresie care să evite conotația abrupt negativă. Sigur, ne putem gândi la moduri slabe de înțelegere, sărace sau deficitare, fruste sau nesigure. Nu însă și aberante, maladive, care țin de o altă categorie. Unele situații par predispuse către o înțelegere precară, mai ales când revin întruna sau se refac la noi dimensiuni. De exemplu, faptul că răul revine cu atâta ușurință în spațiul conviețuirii noastre, chiar și atunci când e vie memoria sau suferința unor întâmplări prin care și-a făcut loc, acest fapt rămâne precar înțeles. La fel și o anume indiferență în fața răului, mai ales când acesta e deja prezent și ne atinge cu destulă evidență. Deși cu privire la așa ceva se știu unele lucruri și există anumite experiențe, motivațiile lor sau un posibil sens rămân a fi revăzute aproape ca de la început.
În alte cazuri, precum cel al înțelegerii aparente, neînțelegerea pare cumva ingenuă sau nevinovată. Unele confuzii în percepțiile sau în judecățile noastre generează o astfel de înțelegere (de exemplu, confuzia frecventă, mai ales astăzi, între o știre oarecare și un înțeles). La fel și unele reprezentări de primă instanță, dobândite „la prima vedere”. Sau ceea ce apare ambiguu (fie schimbător prin sine, fie cu multiple sensuri). Dar și ceea ce e luat ca de la sine înțeles. În cazul din urmă, distanța conștiinței față de cele percepute sau imediat aflate tinde să devină nesemnificativă. Cum arată însă o înțelegere aparentă între doi oameni, așadar în viața morală sau practică? Bunăoară, în felul unei conduite pur convenționale („de ochii lumii”), sau ca amânare cumva mascată a unui diferend. Însă convențiile acceptate de oameni au, printre alte rosturi, cel de a le da timp să-și revadă propria situație și să ajungă, nu se știe când, la o posibilă înțelegere.
Nu aș identifica însă înțelegerea aparentă cu o pseudo-înțelegere. În cazul din urmă, ceva neînțeles sau puțin înțeles e pretins deodată ca suficient înțeles. Motivațiile acestei pretenții pot fi variate. Însă nu e greu de văzut că pseudo-înțelegerea, cu pretenția care o susține, se extinde mult și cu mare ușurință în timpul pe care-l trăim. Traduce o relație profund asimetrică între voință și înțelegere, întrucât voința – animată intens de anumite dispoziții, interese sau calcule – confiscă pur și simplu imaginea înțelegerii și face din aceasta o simplă mască. De altfel, trăim timpul unor mari pretenții omenești, mari și nenumărate. Unele ar putea să apară justificate într-o privință. Cele mai multe, însă, exprimă forme ale afirmării de sine cu orice preț, ale unei expansiuni nemăsurate a ego-ului sau chiar arbitrare. Omul acceptă arareori că nu ar înțelege ce anume se petrece cu sine sau în lumea sa. Acceptă mai ușor alte lucruri; de exemplu, că nu cunoaște chiar orice și nu poate să facă tot ce ar dori, însă foarte greu că nu ar înțelege propria situație. Cu toate acestea, îi rămân cel mai adesea puțin înțelese unele motivații mai profunde ale celor decise ori făcute, posibile sensuri ale lor sau unele efecte de durată.
Cu fiecare dintre modurile amintite mai sus (simpla neînțelegere, înțelegerea precară, înțelegerea aparentă și pseudo-înțelegerea) e ușor sesizabilă o anume diferență între a cunoaște și a înțelege. Sau, în termeni mai potriviți discuției de acum, între necunoaștere și neînțelegere. Unele fapte omenești, deși cunoscute sau bine analizate, ne rămân neînțelese în mare măsură. De exemplu, când e vorba de acele alegeri care privesc o formă sau alta de libertate, sensul celor trăite sau raportarea personală la ceilalți. O dovadă simplă o constituie faptul că, în legătură cu asemenea situații, ceea ce cunoaștem în mod sigur cu privire la noi înșine nu ne ajută suficient ca să alegem ce ar fi cu adevărat de ales, nici să facem ce ar fi cu adevărat de făcut. Ne dăm seama mai târziu de așa ceva, când e trează „mintea de pe urmă”, cum se spune[2]. În cazul altor fapte, cunoscute puțin sau imprecis, ni se descoperă uneori înțelesuri cu totul neașteptate. Emil Cioran, în pagini precum cele din Căderea în timp, ne oferă multe exemple în acest sens.
Nu am vorbit decât în treacăt despre ceea ce numim pre-înțelegere (cratima ne spune că nu e vorba de ceva străin demersului înțelegerii, ci mai curând de ceva care îl anunță sau îl pregătește). O anumită pre-înțelegere o putem avea, desigur, și în cazul reprezentărilor de primă instanță sau al celor luate ca de la sine înțelese. Doar că acestea, în măsura în care se arată satisfăcute de conținutul lor imediat, conduc la o înțelegere aparentă. Or, pre-înțelegerea numește cel mai adesea altceva, o situație prealabilă sau pregătitoare. Uneori, poate lua forma unor reprezentări ample și chiar a unor viziuni (Robin G. Collingwood le numea viziuni de fundal, iar Ion Petrovici, imagini de fundal, „icoane”). Eventual, a unor configurații și modele, precum cele cognitive[3]. Cu fiecare dintre acestea devine posibilă, chiar și într-o manieră neconștientizată, un gen de înțelegere prealabilă. Între timp, avea să se petreacă un fenomen realmente simptomatic în această privință. Locul unor viziuni sau perspective mai ample îl va lua, tot mai frecvent, ceea ce s-ar putea numi „formă disponibilă”, de obicei ușor accesibilă, operațională și deschisă unor multiple uzaje. De exemplu, un simplu algoritm, o schemă sau un tipar obișnuit, o regulă la îndemână, un șablon sau o operație repetabilă, o structură ușor modificabilă. Este deja timpul când astfel de forme disponibile – și la nesfârșit variabile – sunt solicitate aproape continuu. Nu e de mirare acest lucru, căci prin noile tehnologii digitale și prin destule practici cotidiene poate fi accesată în cele mai variate moduri, inclusiv gratuite, pur imaginare, ludice sau extravagante. Prin urmare, tinde să domine maniera obișnuită de a gândi și de a acționa, de „a înțelege” în cele din urmă. Când se caută soluții rapide și oarecum noi („ingenioase”, „insolite”), va fi imediat pusă la lucru o formă disponibilă. La fel și atunci când se caută conduite eficiente tehnic sau atractive pe o scenă a vieții comune. Iar această manieră de înțelegere – căci se poate numi astfel – generează noi moduri de neînțelegere, precum cele care însoțesc fenomenul standardizării unor conduite, cu stereotipii în cascadă și aparent libere, subiective, deși în siajul unor dependențe tot mai frecvent induse.
Revin însă la gândul că unele neînțelegeri apar în chip oarecum firesc și nu de fiecare dată ca situații negative. Dar se pot ușor transforma în capcane sau în nonsensuri, de exemplu, când sunt ignorate pur și simplu. De aceea e important să fie recunoscute ca atare și văzute asemeni unor locuri nesigure sau indecise în primă instanță.
Față de cazurile amintite mai sus există un altul pe care l-aș socoti de o relevanță cu totul aparte. Anume, acela în care ceva poate să apară de neînțeles în sine. Altfel spus, de neînțeles în natura sau în ființa sa. Sigur, expresiile din urmă au un sunet ușor metafizic. Însă nu ar trebui să credem că privesc neapărat ceva cu totul străin acestei lumi sau omului în genere. De altfel, expresia „de neînțeles în sine” ar putea fi reluată, uneori, prin expresii precum „inepuizabil în fața minții”, „ireductibil la formule exacte sau încheiate”. Anumite exemple care s-au dat în această privință tind să devină aproape canonice. Bunăoară, persoana ca atare – sau viața personală a unui om – rămâne în sine de neînțeles[4]. Dar și puterea peste timp a unor tradiții, a unor evenimente istorice și creații spirituale. În ultima vreme, redescoperim că există totuși o viață a naturii primordiale și că aceasta este în sine de neînțeles. Și, desigur, ceea ce transcende nelimitat puterile proprii omului sau ale istoriei sale. Am dat aici câteva exemple, frecvent reluate, însă ne dăm seama că aproape orice poate să apară la un moment dat de neînțeles în sine. Bunăoară, unele imagini și viziuni (precum cele din dialogurile platoniciene sau, astăzi, cele din literatura de ficțiune). Dar și unele artefacte, precum cele care ne aduc în față lumea mediilor virtuale. Sau unele lucruri obișnuite, chiar triviale, dacă avem răgazul să sesizăm ceva neobișnuit sau chiar straniu în cazul lor. Nu cumva până la urmă orice lucru se poate arăta la un moment dat astfel, adică de neînțeles în sine? Ne amintim că, în paginile lui Kant, ceea ce e numit lucru în sine nu apare separat ontologic de ceea ce e numit fenomen, dimpotrivă. Cum spune în Prefața la ediția a doua a Criticii rațiunii pure, fiecare obiect poate fi considerat în ambele feluri, atât ca fenomen (ceva condiționat, de exemplu), cât și ca lucru în sine (liber sau necondiționat ca atare). Exemplul dat de Kant în acest loc privește sufletul omenesc, a cărui voință poate fi văzută fie ca una condiționată ori „supusă necesității naturale”, fie ca liberă sau necondiționată. Omul are continuu posibilitatea de a privi lucrurile într-un mod sau în altul, chiar dacă uneori le confundă sau le reduce la unul singur.
Or, faptul că o realitate apare în sine de neînțeles reprezintă altceva decât un mod obișnuit de neînțelegere. Se descoperă mai curând asemeni unei surse originare a celor ce pot să apară într-un fel sau altul. Eventual, asemeni unui orizont de posibilitate al celor ce tind să devină comprehensibile și exprimabile[5]. Sigur, ideea a ceva incomprehensibil în sine urmează a fi recunoscută ea însăși din nou și printr-o experiență proprie acestui timp. Probabil că ar putea fi revăzută imaginea unei întregi epoci, dar și a unei culturi, plecând tocmai de la ceea ce consideră a fi de neînțeles în sine. Adică de la ceea ce poate fi gândit în felul unei limite necondiționate ca atare. Numind ceva de neînțeles în sine, o epocă numește în fond o limită absolută, liberă, dar care o privește nemijlocit. De aceea cred că chestiunea ca atare poate da seama de acea conștiință a limitei care e proprie unei epoci sau unei culturi date.
De ce am amintit aceste posibile distincții? Nu cred că ne-am putea situa pe calea unei anumite înțelegeri dacă nu am sesiza de la bun început ceva neînțeles. Fie ceva încă neînțeles, fie ceva precar înțeles, fie, în definitiv, ceva de neînțeles în sine. Pentru aceasta, e nevoie să fie treaz acel simț care ne spune că, de obicei, trăim într-o formă sau alta de neînțelegere. Trăim de fapt într-o lume în care stările de lucruri sau imaginile lor pot fi percepute la diferite niveluri și cu posibilitatea unor variate sensuri. Doar că, de obicei, ne lăsăm atrași de un anumit sens, celelalte fiind împinse în margine sau ignorate ca atare.
Prin urmare, întrebarea pe care cineva și-o poate adresa sieși ar urma să privească, mai degrabă decât ce a reușit să înțeleagă, ce anume nu a înțeles încă odată cu cele știute sau făcute. Eventual, ce anume continuă să întârzie în zona celor prost înțelese. Îngrijorător nu e faptul că, de exemplu, ceva apare neînțeles încă sau puțin înțeles, nici faptul că unele apariții sau evenimente ne apar în ele însele de neînțeles. Dimpotrivă, îngrijorătoare e tocmai absența conștiinței a ceva neînțeles. Această absență dublează de obicei sentimentul că lucrurile sunt de la sine înțelese și cumva la locul lor, încât nu ar mai fi nimic de revăzut. Exact ca atunci când se preiau în chip spontan unele știri sau imagini, dar și conduite de tot felul, socotindu-se imediat că sunt de la sine înțelese. Există totuși ceva ce poate să apară și mai îngrijorător. Anume, simularea conștientă a înțelegerii, cu pretenția îndreptățirii sigure de sine. Mai extinsă decât simpla („proasta”) neînțelegere este până la urmă pseudo-înțelegerea. Adică un demers care, deși deficitar, se vrea imediat just, deși opac față de propriile limite, se vrea adecvat ca atare. Știm bine, de pildă, cât de ușor e simulată o formă de coerență logică dacă e nevoie de așa ceva, dar și o anumită justificare, dacă se cere neapărat la un moment dat. Iar mintea umană, cu rezervele ei cumva nelimitate în privința imaginației și a voinței, află mereu căi de a justifica ori de a susține ceea ce de fapt nu se justifică.
[1] Avea să se spună că orice inteligibilitate obișnuită, ca atunci când auzim propoziția „Cerul este albastru”, nu face decât să dea la iveală ceva neinteligibil. Sau, poate, o enigmă. Prin urmare, „de fiecare dată trăim deja într-o înțelegere a ființei”, chiar dacă sensul acesteia ne rămâne cel mai adesea obscur (Ființă și timp, § 1). Însă acest lucru înseamnă că trăim în aceeași măsură și într-o formă sau alta de neînțelegere. Cu fiecare înțeles obișnuit se anunță și ceea ce acesta nu este, ceva nesigur sau doar aparent.
[2] Nu aș vrea să se înțeleagă greșit ceea ce doresc să spun. Mereu ne sunt necesare anumite cunoștințe, cu fiecare alegere sau decizie, chiar și atunci când nu am avea nimic de ales. Altfel, ar însemna să ne livrăm prea ușor unui spațiu al lucrurilor complet obscure sau indistincte. Doar că în anumite situații, precum cele morale, cunoștințele noastre nu ne sunt suficiente prin ele însele. Aș da un singur exemplu. Sacrificiul ca atare, o conduită umană cu adevărat potrivită uneori, nu are cum să apară ca o consecință („epistemică”) a acelor cunoștințe pe care le putem socoti sigure. Acestea nu au cum să-i spună limpede cuiva anume, într-o situație cât se poate de concretă, că tocmai sacrificiul de sine ar fi alegerea cu adevărat potrivită. Însă ne putem gândi și la situații mai simple, precum atitudinea potrivită față de altcineva într-un moment anume, felul în care privim lumea elementară a vieții și faptul morții, unele bucurii simple care pot să ofere conținut vieții noastre. Există și situații în care înțelegerea evoluează în funcție de o anumită cunoaștere, fără ca să dispară complet distanța dintre ele. Să ne amintim de Panait Istrati, un scriitor de excepție în spațiul european. A trăit, cum știm, o prelungă neînțelegere a regimului sovietic, mai ales când îi erau necunoscute destule lucruri. După ce vizitează spațiul sovietic și reușește să vadă ceea ce de obicei era bine ascuns, recunoaște că s-a situat multă vreme într-o crasă neînțelegere. Doar că nici atunci, la urmă, înțelegerea lumii sale istorice nu devine pentru sine clară și senină. Căci încă mai crede că regimul sovietic ar fi putut să arate altfel. Prin urmare, totul avea să ia forma unei mari dezamăgiri, adică a unei înfrângeri de sine, cum și spune în „spovedania” finală.
[3] Sunt deja clasice cercetările cu privire, de pildă, la unele paradigme de natură cognitivă (Thomas Kuhn), la anumite episteme (Michel Foucault), modele culturale (Constantin Noica) sau modele mentale (Philip N. Johnson-Laird). Cu fiecare asemenea concept pus în joc – paradigmă, epistemă, model – are loc o profundă resemnificare, adică o nouă înțelegere a ceea ce expresia respectivă a semnificat deja mai înainte.
[4] Desigur, cu orice lucru recunoscut ca neînțeles noi încă înțelegem ceva anume, încă sesizăm sau intuim ceva cu privire la acel lucru. Un astfel de paradox e similar celor discutate de Graham Priest când are în atenție limitele gândirii sau ale limbajului omenesc. Ceva de neînțeles în sine se anunță astfel într-un act de înțelegere, fie acesta unul de simplă reflecție sau de meditație. La fel, ceva inexprimabil în sine se anunță astfel într-o formă de expresie.
[5] Despre cele non-comprehensibile și despre semnificația ca atare a non-comprehensiunii au vorbit, de exemplu, Fr. D. E. Schleiermacher și Fr. Schlegel. Mai târziu, Rudolf Otto, așa cum face în excelentul studiu intitulat Chrysostom despre ceea ce este noncomprehensibil în Dumnezeu. Pentru început, oferă un fragment din scrierea lui Ioan Chrysostomul, Peri akataloptoy (în latină, De incomprehensibili): „Dar este o obrăznicie să spui că Acela pe care nici forțele superioare nu-l pot înțelege poate fi înțeles de noi, viermii pământului, și că poate fi circumscris sau chiar cuprins cu ajutorul modestelor noastre capacități intelectuale…” (traducere de Silvia Irimia și Ioan Milea, 1996). Rudolf Otto remarcă, în puține cuvinte, o întreagă tradiție ce glorifică non-comprehensibilul divin, anunțată, bunăoară, prin vechii Psalmi și reluată prin Augustin, Ioan Chrysostomul și Grigorie din Nyssa, prin misticul Teerstegen, dar și prin unii scriitori, precum Goethe, ca să revină în variate chipuri până astăzi.
INDICAȚII DE CITARE
Ștefan Afloroaei, „Despre recunoașterea celor neînțelese” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7-8/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
