Cabana bunicului Toma – căminul „vârstei idealurilor”
Recenzie: Laurențiu Staicu, Socrate în blugi sau Filosofia pentru adolescenți, Editura Trei, București, 2020.
Firul narativ nu este unul foarte complicat, pornind dintr-un pretext, aș zice, banal: doi adolescenți – Tudor și Radu – aflați într-o vacanță, se văd nevoiți să se bucure de viață fără acces la internet sau semnal la telefoane, dar și fără alte distracții digitale, într-un spațiu montan retras, la cabana lui Toma, bunicul lui Radu. Din nevoia de a umple timpul mort al zilelor ploioase se naște, treptat, o serie întreagă de conversații care alunecă în chip neverosimil spre marile întrebări ale filosofiei. Structura romanului amintește de dialogurile lui Platon sau Xenofon, adevărul nefiind livrat de-a gata, ci construit dialectic pe întrebare, obiecție și contra-obiecție, personajele tinere jucând rolul interlocutorilor curioși și adesea rebeli, care exprimă cu voce tare nedumeriri și neliniști pe care le-ar putea avea și cititorii mai puțin grăbiți ai zilelor noastre:
„– Da, asta înțeleg și cred că ai dreptate, însă tot nu pricep de ce nu pot fi transmise lecțiile astea și altfel, fără să le îmbrăcăm așa, în iluzii! răbufni Radu, încă nemulțumit. – Păi, ia gândește-te, oare nu cumva răspunsul la întrebarea asta se află deja ascuns în ceea ce spuneam mai devreme? îi răspunse Toma, privindu-l cu blândețe, poveștile astea civilizatoare sau educative, cum vrei să le numești, sunt formulate în jargonul pe care-l putem înțelege în fiecare etapă a vieții”[1].
Dacă suntem atenți, putem întrezări în răspunsul cumpătat al bătrânului Toma atât explicația cu privire la rolul miturilor în filosofia platoniciană, cât și motivul pentru care Socrate dezvoltă cunoscuta sa metodă – maieutica, însoțită de o binevoitoare ironie. Adesea, nu din lipsă de curaj adevărul nu poate fi spus ca atare, ci din grijă pentru capacitatea de înțelegere a celui nedesăvârșit încă, adică a fiecăruia dintre noi, care, într-un fel sau altul, rămânem toată viața niște adolescenți.
În urmă cu câțiva ani citeam acest roman filosofic despre care nu apucasem să spun prea multe, dar asupra căruia revin acum cu plăcere, în contextul meditației asupra adolescenței înlesnit de tematica noului număr Anthropos. Astfel, în 2021 împărtășeam pe Facebook doar câteva gânduri la cald:
Pe scurt, despre o carte eveniment, Socrate în blugi sau Filosofia pentru adolescenți, pe care orice contemporan ar trebui să o citească. De ce? Mai întâi pentru că nu este doar o altă introducere în filosofie sau încă o istorisire a filosofiei europene. Apoi nu este doar pentru adolescenți, adolescentul fiind de fapt un tip uman curios din fire care nu încetează să pună sub semnul întrebării cele mai solide și convenabile adevăruri. De aceea cartea aceasta prezintă în același timp și un model de comunicare între generații. Astfel, în mod indirect ni se arată cum se face consilierea filosofică individuală și de grup. Pe de altă parte, din punct de vedere tematic este și o introducere în axiologie sau filosofia valorilor, în care adevărul, binele, libertatea sau fericirea sunt abordate frontal. Fiind concepută în spiritul dialogurilor platoniciene, Socrate în blugi ne îndeamnă să ne imaginăm cum ar fi scris Platon însuși în zilele noastre. În sfârșit, dacă originea filosofării este starea de uimire, ceea ce îi pune capăt de fiecare dată este senzația de foame, după cum sugerează Laurențiu Staicu în interludii.
Spre exemplu, trecerea la capitolul al treilea al romanului, dedicat înțelegerii adevărului, este realizată printr-un pasaj în care Spiritul filosofic creat de cele trei personaje principale este constrâns să coboare din sferele înalte ale cugetării în meandrele concretului corporal: „Măcar am sădit o sămânță, sper, se gândi el, în timp ce o apucă spre vale cu pași măsurați, în urma celor doi băieți care o luaseră înainte alergând, mânați de foame și de entuziasmul vârstei”[2]. Primum vivere, deinde philosophari par a spune burțile înfometate ale celor doi adolescenți, la finalul capitolului al doilea.
Doar că și excesul alimentar poate reprezenta un capăt al gândirii profunde, așa cum i se întâmplă lui Radu la finalul dialogului despre adevăr, înainte de a trece la discuția despre libertate, valoare ce constituie esența celui de-al patrulea capitol al romanului:
„– Mergem, sigur că mergem! răspunse Toma, ridicându-se și îndreptându-se de spate, ba chiar aș propune să ne oprim aici cu discuția, să rămânem în minte cu ideea asta provocatoare a lui Tudor, ne ajunge pentru astăzi. Să ne bucurăm de plimbare, de aer și de priveliște, ce ziceți? – Eu sunt de acord, sări imediat Radu, am o ceață în cap după cât am mâncat, ceva de speriat. – Binee, mergem la izvorul minune, spuse și Tudor resemnat și puțin iritat de încheierea abruptă a discuției despre subiectul care îl fascina de ceva vreme”[3].
Uneori dialogul devine ușor tăios, animat fiind, de pildă, de revolta adolescentină a tinerilor interlocutori (poate și camusiană?!) împotriva ideii de libertate absolută a lui Sartre:
„Asta chiar nu o mai pricep! izbucni Tudor, cum adică a ales? Dacă te cheamă la război, trebuie să te duci, altfel te așteaptă curtea marțială și ești pa! – Da, exact! exclamă Toma, tocmai de aceea alegi să te duci, știind ce urmează dacă alegi să nu te duci, nu vezi? Doar că, făcând alegerea asta, alegi să prețuiești mai mult propria viață decât viața altora, a celor pe care vei ajunge să-i ucizi, poate, în acel război, adăugă Toma privindu-l cu o expresie serioasă”[4].
Nu mi-am propus să intru prea mult în detaliile discuțiilor, așa că voi lăsa deoparte direcția pe care o ia dialectica acestora. Ceea ce mă preocupă ar fi mai curând să prezint cum și de ce adolescența (ca stare de spirit, mai ales) poate fi considerată un fel de „motor” al dialogului filosofic.
Dar ce este adolescența, de fapt, cultural vorbind, dincolo de înțelesul fiziologic sau psihologic al termenului? La o privire superficială, adolescentul este acel tip uman care își dorește să fie altcineva decât este, motiv pentru care încearcă să își afirme identitatea printr-un fel de negație („nu-s ca tata, nici ca mama, ci cu totul altul”). Cu toate acestea, în funcție de obiectul supus negării, alunecă în extrema unor prejudecăți și locuri comune care i se par originale și marginale în același timp. Or, deși uneori poate fi enervantă, filosofia intervine chiar în acest moment al vieții pentru a-i stârni adolescentului acel „wow, nu m-aș fi gândit la asta nici în ruptul capului!”, așa cum se întâmplă în discuția despre iubire ca „dans”, văzută nu ca un ideal al datoriei față de comunitate sau al întâlnirii fericite care nu depinde de noi (decisă de zei sau de soartă): „– Wow, tare comparația asta, exclamă Tudor, cu ochii mari, iubirea e ca un dans, nu m-aș fi gândit!”[5]. Adolescentul este și un personaj paradoxal, dat fiind că, în fuga de ceea ce este comun, ajunge să se agațe de niște modele de viață destul de discutabile și nu întotdeauna frecventabile. În nesupunerea adolescentului se ascunde dorința nemărturisită de a avea un reper existențial puternic. De aici și fascinația pe care o dezvoltă cei doi tineri pentru Toma. În sfârșit, un răspuns aparte la întrebarea privitoare la adolescență este dat chiar de bunicul lui Radu: „[…] adolescența este, ai putea spune, vârsta idealurilor, a visurilor […]”[6]. Privind la o scară mai largă, a umanității să zicem, adolescența ar fi timpul utopiilor și al încrederii în marile idei fondatoare ale culturii și civilizației universale. Într-o altă ordine de idei, poate că noi, românii în general, nu doar adolescenții din țara aceasta, ar trebui să învățăm din romanul filosofic de față de ce este importantă încrederea în toate aspectele vieții personale și comunitare.[7]
Rezumând, subiectele abordate – originea lumii, natura realității, problema adevărului, conceptele de bine și de rău, apropierea dintre libertate și responsabilitate, precum și relația dintre îndrăgostire și iubire – sunt prin natura lor foarte dense și ar putea deveni copleșitoare pentru un cititor fără experiență filosofică prealabilă. Însă Laurențiu Staicu le temperează din dificultate apelând la analogii, exemple concrete și reacții emoționale (exasperare, entuziasm, îndoială), dar și la un limbaj colocvial: „Băăăi, cum adică retreat în munți? Doar ce am început jocul ăla de care-ți povesteam, e blană rău, nu pot să îi las baltă pe băieți atâtea zile!”[8]. Toate aceste elemente, puse inteligent laolaltă, umanizează și așază într-un rost discuția abstractă. În același timp, vocea auctorială – filtrată prin personajul bunicului, care ghidează discuția cu răbdarea unui mentor – păstrează suficientă profunzime încât și un cititor adult, familiarizat sau nu cu filosofia, să găsească în ea o reformulare limpede a unor probleme perene. În acest sens, cartea funcționează simultan ca inițiere în filosofie și ca un fel de „ghid de maturizare” care doar tinde spre desăvârșire, deoarece cititorul trebuie să ajungă să-și pună singur întrebările esențiale despre sensul vieții proprii și, mai ales, să-și înțeleagă responsabilitatea față de propriile alegeri, în pofida descoperirii unor certitudini absolute.
Desigur că unii ar putea fi descurajați de dimensiunea volumului – având 366 de pagini, în mod oarecum curios, exact câte zile are un an bisect – precum și de densitatea tematică, întrucât cele șase teme filosofice majore condensate într-un singur roman riscă să lase, pe alocuri, impresia unei parcurgeri „în viteză” a unor probleme care, în tradiția filosofică, au generat secole de dezbateri aprinse. Numai că aceasta pare a fi, de fapt, miza reală a cărții: nicidecum epuizarea sau lămurirea temelor, ci deschiderea comprehensivă a apetitului pentru acestea. Socrate în blugi popularizează filosofia prin mijloace narative, nu exhaustive, recuperând spiritul dialogic al maieuticii socratice pentru un public tânăr obișnuit mai degrabă cu ecranele decât cu paginile de filosofie pline de întrebări fără răspunsuri hotărâtoare. Ca public țintă, lectura se recomandă tuturor adolescenților aflați în căutarea unor modele existențiale, dar și adulților care își doresc să redescopere filosofia ca pe un dialog viu despre sensul tuturor lucrurilor care ne frământă. Iar dacă la finalul lecturării acestui roman vei comenta către sine, poate nu neapărat ca Marcus Aurelius, ci doar ca bunicul Toma, atunci cu siguranță Laurențiu Staicu își va fi atins scopul prin acest îndelung și savuros demers:
„Adolescentule care ești tu! își spuse în sinea lui, zâmbind înduioșat, în timp ce-și îndreptă spatele care trosnea din toate încheieturile, ca o barcă veche, ținută prea mult timp în soare. […] Poate totuși avea dreptate Tudor, încă sunt, pe undeva, puțin adolescent, își mai spuse el în gând, zâmbind către sine”[9].
Sursă fotografie: Coperta față Socrate în blugi, de Laurențiu Staicu.
[1] Laurențiu, Staicu, Socrate în blugi sau Filosofia pentru adolescenți, Editura Trei, București, 2020, p. 328.
[2] Ibidem, p. 138.
[3] Ibidem, p. 194.
[4] Ibidem, p. 225.
[5] Ibidem, p. 341.
[6] Ibidem, p. 329.
[7] A se vedea cartea lui Radu Umbreș, Neîncrederea. Cum funcționează România profundă. O cercetare antropologică, Humanitas, București, 2024.
[8] Laurențiu Staicu, op. cit., p. 30.
[9] Ibidem, p. 174.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „Cabana bunicului Toma – căminul „vârstei idealurilor”” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7-8/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
