Alexandru Boțoroga
tot mai puține cuvinte
s-au lăsat la pământ funiile
care mă trăgeau în toate direcțiile
nodul gordian mă strânge tot mai rar
în cânepa lui glorioasă
călcâiul e plin de vulnerabile semne
nișe pe unde intră atât de obraznic
scobitoarea neobosită a nopții
scot pe gură toate epavele
îmi scuip inima și dorințele neîmplinite
părticelele din care sunt făcut
se adună pentru odihnă
un optimism temperat mă împinge
din nou în brațele rugăciunii
sunt tot mai puține cuvinte
în pădurea de mâini ridicate spre cer
atât de cuminte
mișcările îmi sunt mai lente
pumnul se crispează arareori
reușind doar mângâieri imprecise
upercuturi de lână și directe de velur
între două izbucniri ale clopoțeilor
nici vorbă să mai strâng moartea de gât
sau să sfidez arsurile ploilor
arătându-le bustul năpădit de fantasme
bilele abacului bat darabana
ca lacătele uitate de îndrăgostiți
pe podul rubiniu al amurgului
primește-mă la tine și n-o să-ți pară rău
cumințenia primară a mineralului
este tot ce mai am în materie
de năucitoare și tulbure patimă
la semnalul următor
la semnalul următor va fi ora
atât a rămas din falnicul timp
vocea egală de la un capăt la altul
aparatul gri deschis atârnat indecent
de gâtul unui perete coșcovit
receptorul devenit pendul
pe sub rochia cu jupon a amiezii
te sunam cu fise de un leu și de trei lei
până să îmi spui te iubesc
se scurtcircuitau minutele
mă căutam prin buzunare precipitat
să-ți mai smulg un cuvânt
din interstelarele fâșâituri ale liniei
în filmul de lângă mine cineva
striga în limba engleză
operator hey operator
bătea în furcă așa cum ai bate
cu furie la mașina de scris
aceeași obsedantă literă moartă
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Boțoroga, „tot mai puține cuvinte” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7-8/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
