Christoph Solstreif-Pirker
Spațiul adolescenței, închisoarea abolirii limitelor: considerații asupra unei topologii critice
Scriitorul austriac Peter Rosegger (1843–1916) a publicat, în volumul său de poezii Mein Lied, apărut în 1911, următoarele versuri, care pot fi citite ca un fel de prolog la o reflecție asupra temei „adolescenței”:
„Înverzirea e o înviere,
coacerea este o coborâre.
De-aceea lasă copilul, la vremea lui,
să bea bucuriile curate.
Copilul, în anii săi fragezi,
este focarul tuturor sorilor,
ținta gingaș mărginită a existenței,
izvorul fericirii sfinte.
Când crește, nimic nu-i mai aparține,
trebuie să intre în întrecere,
cu fiecare zi și cu fiecare trudă
să-și cumpere din nou viața.Primul imbold al iubirii este deja
prima chemare a morții;
un grăunte care dă lăstari tineri
începe el însuși să putrezească.
Înverzirea e o înviere,
coacerea este o coborâre.
De-aceea lasă copilul, la vremea lui,
să bea bucuriile curate.”
În acest poem, „Copilul în anii săi fragezi”, Rosegger descrie cu forță și fără menajamente transformarea de la creștere la degradare, transformare care începe să se producă în acel spațiu intermediar nedeterminat în care omul intră ca un copil și din care iese ca adult.
Acest spațiu intermediar ar putea fi numit spațiul adolescenței – o dimensiune lipsită de o materialitate fizică precis determinată și care seamănă mai degrabă cu unul dintre acele spații pe care Michel Foucault le-a descris drept „contra-spații” și „utopii localizate” (Foucault 2013, 10).
Spațiul adolescenței nu ar fi nimic mai puțin decât locul în care începe transformarea vieții în moarte – tocmai acel proces de schimbare care mută devenirea umană dinspre „înverzire” spre „putrezire”.
Semnificativ este faptul că Rosegger nu atribuie copilului niciun fel de lipsă – sau, vorbind în termeni topologici, nu atribuie nicio lipsă grădinii aflate înaintea intrării în spațiul adolescenței, ante-grădinii –, ceea ce ar putea reprezenta o adevărată provocare pentru tradiția psihanalitică. Copilul înverzește, iar aceasta înseamnă că nu-i lipsește nimic; nu se recunoaște nici ca incomplet, nici ca fiind castrat prin legea Tatălui; el crește, primește și se află în contact nemijlocit cu lumea sa înconjurătoare.
Mai precis, s-ar putea spune că această stare a înverzirii se apropie de acea jointness-in-difference, adică de acea împreună-apartenență în și prin diferența Celuilalt, pe care teoreticiana feministă Bracha L. Ettinger a identificat-o în procesele prenatale de grijă dintre copilul încă nenăscut și mamă (Ettinger 2019, 213). Această stare infantilă este modificată fundamental prin intrarea în spațiul adolescenței.
Copilul este astfel scindat și privat de fragila sa legătură înverzitoare. Prin această abolire a limitelor (Entgrenzung) – prin dizolvarea „existenței gingaș mărginite” – omul pierde pentru a doua oară grădina paradisiacă.
Perspectiva potrivit căreia omul nu este constituit nici prin naștere, nici prin intrarea în limbaj și nici prin procedurile parentale sau prin alte fenomene ale primei copilării, ci printr-un spațiu – adică printr-o construcție definită social – pare demnă de luat în seamă.
Prin urmare, Foucault (2013) nu cere fără temei constituirea unei „științe […] al cărei obiect l-ar reprezenta aceste spații diferite, aceste alte locuri, aceste negații mitice sau reale ale spațiului în care trăim” (11). În primul rând, ar fi vorba despre spații destinate oamenilor „care se află într-o situație de criză biologică” (12), spații care „se află adesea în legătură cu rupturi temporale aparte” (16).
Poate că perspectiva potrivit căreia degradarea omului se întemeiază pe lipsa provocată de complexul castrării și pe dorința imposibil de satisfăcut care decurge din aceasta este pur și simplu o iluzie, al cărei determinism cvasi-biologist nu permite nicio punere sub semnul întrebării. Dacă „putrezirea” și „coborârea” omului sunt înțelese topologic, se deschide cel puțin întrebarea de ce, de unde și prin ce anume este constituit spațiul adolescenței.
Ar trebui scrisă o fenomenologie a acestui spațiu și ar trebui cercetat cine sunt constituenții săi, precum și care sunt materialitățile, dinamismele și atmosferele sale. Cel puțin se poate constata că spațiul adolescenței este acel spațiu care, în calitate de spațiu al iubirii, produce dorința: „Primul imbold al iubirii este deja / prima chemare a morții”. Aceasta înseamnă însă și că omul, „în anii săi fragezi”, adică înainte de intrarea în spațiul adolescenței, este lipsit de dorință și, prin urmare, și de lipsă.
Dimpotrivă, el apare ca fiind „mărginit” și se situează în „focarul tuturor sorilor”, care poate fi văzut foarte bine ca un punct de ancorare în „Geviert”-ul heideggerian, în „Pătrimea” lui Heidegger (Heidegger 2000, 175). Abia prin intrarea în spațiul adolescenței este produsă dorința care, din acel moment, nu-l va mai părăsi pe om întreaga viață.
Întrebarea privitoare la instanțele care produc dorința se deplasează astfel de la inevitabilele figuri parentale – sau, în alte cazuri, de la învinovățirea exclusivă a mamei – către o problemă de anvergură social-politică: Unde se află spațiile adolescenței? Foucault le pune, prin legătura lor „cu trecerea, transformarea, dificultățile reproducerii”, într-o proximitate discursivă cu „liceele și cazărmile, care trebuiau să facă din copii adulți, din săteni cetățeni, din naivi oameni luminați”, pentru ca apoi să precizeze și mai mult: „Iar astăzi ar trebui numită, înainte de toate, închisoarea” (17).
Întrebarea „Unde se află spațiile adolescenței?” ar putea fi formulată și mai tranșant: Unde se află fabricile dorinței? Unde se află serele putrezirii? Din perspectivă cronologică, ar trebui pusă și întrebarea: Când irumpe spațiul adolescenței în înverzirea omului? Unde începe închisoarea abolirii limitelor? Probabil că asemenea spații nu pot fi pur și simplu desființate, iar procesele de degradare pe care le produc nu pot fi întoarse împotriva propriilor lor mecanisme.
Dar ar putea fi oare posibil ca măcar emergența lor să fie amânată? Să lăsăm înverzirea să mai dureze o clipă? Să facem ca izvorul „fericirii sfinte” să sece puțin mai târziu? A urmări urmele spațiului adolescenței, a-l scoate la iveală și a-i demasca mecanismele ar însemna o reglare de conturi cu dorința pe care omul nu a cerut-o niciodată și ar putea constitui un pas către întoarcerea acasă, la sine însuși. Poate că, dincolo de aceasta, un asemenea demers ar putea contribui și la a lăsa adolescența să devină adolescență.
Referințe
Ettinger, Bracha L. 2019. „Beyond the Death-Drive, beyond the Life-Drive: Being-toward-Birthing with Being-toward-Birth; Copoiesis and the Matrixial Eros – Metafeminist Notes”, în Paolo de Assis și Paolo Giudici (eds.), Aberrant Nuptials: Deleuze and Artistic Research 2, pp. 183–214. Leuven: Leuven University Press.
Foucault, Michel. 2013. Die Heterotopien. Der utopische Körper. Zwei Radiovorträge. Frankfurt am Main: Suhrkamp.
Heidegger, Martin. 2000. „Das Ding (1950)”, în Gesamtausgabe I. Abteilung: Veröffentlichte Schriften 1910–1976. Band 7: Vorträge und Aufsätze, pp. 165–187. Frankfurt am Main: Vittorio Klostermann.
Rosegger, Peter. 1911. Mein Lied. Leipzig: L. Staackmann.
INDICAȚII DE CITARE
Christoph Solstreif-Pirker, ,,Spațiul adolescenței, închisoarea abolirii limitelor: considerații asupra unei topologii critice’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7-8 / 2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
