Adam Coman
Cioran și muzica: de la ispită la plăcere
Este bine cunoscut faptul că Cioran a fost un mare admirator al muzicii: scrierile sale sunt pline de elogii aduse muzicii și experienței audiției muzicale.[1] Chiar și într-o carte amară și sarcastică precum Silogismele amărăciunii, Cioran dedică o întreagă secțiune elogiului muzicii,[2] incluzând aforisme care sugerează superioritatea acesteia față de filosofie: „La ce bun să-l frecventezi pe Platon, când un saxofon îți poate oferi la fel de bine o întrezărire a unei alte lumi?”[3] Sau, în altă parte, într-o carte dedicată Lacrimilor și sfinților: „Gândirea ar trebui să fie asemenea unei meditații muzicale. A urmărit vreun filosof vreodată un gând până la ultimele sale consecințe așa cum Bach sau Beethoven dezvoltă și epuizează o temă muzicală? Chiar și după ce i-ai citit pe cei mai profunzi gânditori, simți încă nevoia să o iei de la capăt. Numai muzica dă răspunsuri definitive.”[4]
Cioran este frecvent alăturat lui Schopenhauer și Nietzsche în categoria „filosofilor muzicali”, aceia care, poate asemenea regelui Saul, găsesc în muzică singurul remediu împotriva demonilor interiori și a suferințelor lumii.[5] Cu excepția operelor lui Dostoievski, se pare că, pentru Cioran, muzica este singura formă de desfătare pământească de care te poți bucura fără rușine, regret sau autoironie. Este una dintre puținele activități, dacă nu chiar singura, care constituie deopotrivă o sursă de consolare și o posibilitate de a transcende disperarea lumii. Mai mult decât atât, pe cei cărora nu le place muzica Cioran îi desemnează drept dușmani, drept oameni pe care nu-i poate suporta: „O persoană care îmi spune că muzica nu înseamnă nimic pentru ea este imediat lichidată pentru mine. Este ceva foarte grav pentru mine, fiindcă muzica răscolește regiunea cea mai intimă din ființa umană. Nu pot avea nimic în comun cu cineva care nu simte aceasta; este, în ochii mei, cea mai gravă dintre deficiențe, aproape un blestem.”[6]
La fel de importantă este însă și mărturisirea lui Cioran: „Bach este pentru mine un zeu. Cine nu-l înțelege pe Bach este pierdut; este, de fapt, de neconceput, deși se întâmplă.”[7]
Scopul acestui studiu este de a înțelege relația lui Cioran cu muzica, în special prin intermediul lui Bach, și de a lumina astfel semnificația acesteia pentru filosofia sa. După cum vom vedea, Bach nu este pentru Cioran doar un alt compozitor, fie el și superior tuturor celorlalți, ci adesea un nume prescurtat pentru transcendență, ordine, abandon și posibilitate metafizică.
Muzica și negarea limbajului
Legătura specială a lui Cioran cu muzica își are rădăcina în dezamăgirea sa recurentă față de exact, comprehensibil și univoc, precum și în aversiunea sa față de acestea. Antagonismul său față de sistematic și constructiv se exprimă nu numai în conținutul scrierilor sale, ci poate chiar mai mult în stilul său și în principalele forme de expresie pe care le cultivă, și anume aforismul și eseul scurt. Aceste scurte exclamații și investigații produc o operă plină de inconsecvențe, autocontradicții și paradoxuri.[8] Nu este un secret că scrisul lui Cioran nu urmărește constituirea unui sistem filosofic; nu este vorba, de pildă, de a pleda fără echivoc pentru sau împotriva creștinismului, ci de a exprima stări și sentimente precum disperarea, ura, dezgustul și furia. În literatura lui Cioran, ideile sunt astfel adesea secundare în raport cu tonul, ritmul și stilul scriiturii. S-ar putea spune că scrisul său aspiră la efecte asociate în mod tradițional cu muzica.
Pentru Cioran, principala problemă a limbajului, ca sistem semiotic, este faptul că se întemeiază pe sens și coerență, atribute față de care el manifestă de regulă dispreț și ironie. Ca scriitor, nu poate scăpa din capcana sensului și a coerenței decât scriind tot mai mult, producând tot mai multe cărți, golind limbajul de sens prin suprautilizare și încercând să deplaseze atenția de la sensul precis al cuvintelor și de la interpretarea exactă a ideilor către atmosfera haotică, paradoxală și nihilistă a întregii sale opere.[9]
În consecință, scrisul devine pentru Cioran deopotrivă instrumentul său de expresie și închisoarea sa; este aproape întotdeauna o experiență dureroasă, născută din durere, desfășurată în durere și menită să descrie durerea.[10] Mai mult, amintindu-ne afirmația potrivit căreia saxofonul ar putea fi superior lui Platon, rămânem cu impresia că Cioran ar fi preferat să fie muzician mai degrabă decât scriitor, nu fiindcă muzica ar comunica ideile mai eficient, ci fiindcă oferă o experiență mai puternică și mai senzuală, una care poate fi îmbrățișată intuitiv fără a trece prin natura înșelătoare a limbajului. Sau, în cuvintele lui Cioran: „n-ar trebui să scriem, fiindcă dorim, fără să recunoaștem, să obținem prin cuvinte ceea ce numai muzica poate realiza.”[11]
Pentru Cioran, adorația muzicii se leagă astfel de negarea limbajului: muzica este o formă de expresie superioară cuvintelor; ea constituie atât o alternativă senzuală, cât și una metafizică la artele verbale. În plus, oferă consolare spirituală într-o viață a durerii. Chiar și cuvintele care descriu durerea se nasc din durere, în vreme ce muzica este sublimă și transcende durerea, exactitatea și absurditatea sensului.
Pentru a înțelege mai bine natura relației speciale a lui Cioran cu muzica, trebuie să examinăm două chestiuni strâns legate: ambivalența sa față de creștinism și venerația sa aproape religioasă pentru Johann Sebastian Bach.
Contradicții creștine
Am amintit scrisul paradoxal și adesea autocontradictoriu al lui Cioran pentru a susține că el nu intenționează să construiască un sistem filosofic solid, ci, dimpotrivă, să creeze un anumit sentiment sau o anumită atmosferă, asemănătoare muzicii. Vom analiza acum una dintre principalele discrepanțe ale scrierii sale, și anume relația cu creștinismul.
Pe de o parte, scrierile lui Cioran abundă în remarci mușcătoare la adresa creștinismului. În primul rând, într-o direcție apropiată de Nietzsche, este îngrozit de distrugerea de către creștinism a culturii și valorilor lumii antice. El compară declinul lumii păgâne cu singurătatea intelectualului dintotdeauna:
„Cât de drag îmi este acel filosof alexandrin numit Olimpius, care, auzind o voce cântând Aleluia în Serapeum, a plecat pentru totdeauna în exil! Era spre sfârșitul secolului al IV-lea; deja lugubra stupiditate a Crucii își arunca umbrele asupra Spiritului. Cam în aceeași perioadă, gramaticianul Palladas putea scrie: «Noi, grecii, nu mai suntem astăzi decât cenușă. Speranțele noastre sunt îngropate asemenea celor ale morților.» Iar aceasta era adevărat pentru toate spiritele acelei epoci.”[12]
Spre deosebire de Nietzsche însă, Cioran idealizează și anumite aspecte ale creștinismului, cel mai adesea sfinții săi radicali, cei care se apropie de nebunie, isterie și idiotie. Pentru lucrarea sa de tinerețe Lacrimi și sfinți, Cioran s-a cufundat în studiul hagiografiilor și al sfinților.[13] De fapt, el pare să-i admire pe sfinții excentrici precum Sfânta Tereza de Ávila și Edith Stein, precum și pe „sfinții nebuni” ai lui Dostoievski, Alioșa Karamazov și prințul Mîșkin, nu atât pentru devoțiunea lor religioasă, cât pentru excentricitate, radicalism și capacitatea de a se pierde pe sine într-o dăruire extatică.
Cioran admiră asemenea creștini neortodocși fiindcă nu este interesat de credința convențională, ci de experiența mistică; el nu caută o ordine divină a lumii, o cosmologie sau un sens, ci o experiență transcendentală. Iar, după cum afirmă limpede în Lacrimi și sfinți, singurul alt mediu, pe lângă credința mistică, care face posibilă o asemenea transcendență este muzica.[14]
Bach
Dacă muzica îi oferă lui Cioran experiența cea mai apropiată de transcendența metafizică, cel mai puternic mijloc de producere a acestei experiențe extatice, aproape narcotice, este Johann Sebastian Bach. Cei mai mulți cititori ai lui Cioran cunosc devoțiunea sa aproape religioasă față de acest compozitor, devoțiune care include afirmații precum: „Fără Bach, Teologia ar fi lipsită de obiect, Creația ar fi fictivă, iar Neantul peremptoriu. Dacă există cineva care îi datorează totul lui Bach, acela este cu siguranță Dumnezeu.”[15]
Pentru a lumina importanța lui Bach și, prin aceasta, importanța muzicii în general pentru Cioran, trebuie să analizăm mai întâi câteva aspecte ale compoziției bachiene, și anume fundalul său religios.
Trebuie să ne amintim că Bach nu compunea muzică pentru ascultători laici, ci pentru credincioși aflați în rugăciune.[16] Ca protestant devotat, întreaga sa concepție despre muzică era influențată de teologia lui Martin Luther. Luther însuși acorda muzicii cea mai mare importanță în cadrul experienței religioase. Potrivit lui John Eliot Gardiner:
„Sarcina specifică a muzicii, așa cum o definea Luther, este aceea de a da expresie și o elocvență suplimentară textelor biblice: Die Noten machen den Text lebendig («Notele dau viață cuvintelor»). Fiind două dintre cele mai puternice daruri ale lui Dumnezeu pentru omenire, cuvintele și muzica trebuie contopite într-o singură forță invizibilă și indivizibilă, textul adresându-se în primul rând intelectului (dar și pasiunilor), în timp ce muzica se adresează în primul rând pasiunilor (dar și intelectului). Luther susținea că, fără muzică, omul nu este cu mult mai mult decât o piatră; prin muzică însă îl poate alunga pe Diavol: «Adesea m-a înviorat și m-a eliberat de poveri grele», mărturisea el. Această credință avea să ofere justificarea fundamentală pentru vocația (Amt) și meșteșugul lui Bach ca muzician, legitimându-i statutul profesional și oferind sprijin țelurilor sale artistice, în timp ce accentul pus de Luther pe transmiterea «vocală» a Scripturii avea să-i furnizeze mai târziu însăși raison d’être-ul ca autor de muzică religioasă.”[17]
Cu alte cuvinte, pentru Bach muzica este inseparabilă de credință și de experiența religioasă. Acest lucru este important nu doar pentru compozitor, care trebuie să găsească modalitatea cea mai armonioasă prin care muzica să însoțească textul biblic, ci și pentru ascultător, care trebuie să folosească această armonie pentru a ajunge la trezire spirituală și religioasă.
Mai mult, compozițiile lui Bach sunt caracterizate de ceea ce contemporanii numeau pathopoeia, „prin care Oratorul mișcă sufletele ascultătorilor săi către o anumită intensitate a afectelor, precum indignarea, frica, invidia, ura, speranța, bucuria, veselia, râsul, tristețea sau durerea”, într-o asemenea manieră „încât nimeni nu rămâne neatins de afectul creat”.[18]
Luând în considerare aceste două aspecte fundamentale ale compoziției lui Bach – vocația religioasă, așa cum este definită de Luther, și pathopoeia, stimularea afectivă –, putem înțelege mai bine adorația lui Cioran pentru muzica sa. Cioran se identifică cu intenția lui Bach de a trăi intens o gamă largă de stări emoționale și sentimente, de a transcende durerea lumii și de a găsi armonia. Este esențial că această experiență este mai degrabă intuitivă decât rațională; ea se bazează pe capacitatea de a te abandona și de a ceda armoniei, nu pe găsirea prin rațiune a unui remediu pentru suferință.
Cioran își suspendă propria necredință și propria critică a creștinismului pentru a se abandona forței emoționale copleșitoare a muzicii. În fața lui Bach, Cioran încetează să mai fie un ascultător laic; muzica lui Bach nu poate fi redusă la o experiență estetică sau intelectuală și nu poate fi analizată cu instrumentele sale obișnuite: cinismul, autocontradicția, spiritul caustic și amărăciunea. Cioran primește această muzică asemenea credinciosului inocent care și-ar dori să fie, asemenea unui țăran care primește trupul și sângele lui Hristos; Bach și muzica reprezintă Euharistia lui Cioran. El îmbrățișează muzica lui Bach pentru intențiile ei metafizice, emoționale și extatice (pathopoeia).
Cultivarea paradoxului
Cu toate acestea, muzica lui Bach dă naștere și unei poziții filosofice conștiente. Dată fiind predilecția lui Cioran pentru paradoxuri și inconsecvențe, idolatrizarea lui Bach îi oferă încă o autocontradicție: pentru a fi un adevărat eretic, Cioran trebuie să fie și credincios. Adevărat mistic, el caută sublimul prin paradox: muzica este singura diversiune plăcută care îi este îngăduită, dar ea poate fi gustată numai cedând ispitei. Este nevoie de forță, devotament și voință pentru a te supune. După cum scrie în altă parte: „supunerea sa este triumful său”.[19]
Paradoxul idolatrizării unui compozitor religios este accentuat și mai mult de modul în care Cioran îl tratează pe Beethoven. În opera lui Cioran, cei doi compozitori sunt adesea puși în opoziție, reprezentând concepții muzicale opuse: în vreme ce Bach scrie muzică liturgică ce glorifică măreția lui Dumnezeu, compozițiile lui Beethoven sunt consacrate experienței umane. Cioran îl critică pe Beethoven pentru că a umanizat muzica, pentru că a introdus în ea sentimentele omenești: Beethoven este acuzat că „a redus divinitatea la o dramă umană”.[20] Bach, în schimb, „nu a cunoscut nimic din această coborâre spre uman”.[21]
Bach și Beethoven pot fi astfel priviți ca reprezentând un conflict esențial în opera lui Cioran: conflictul dintre divin și uman, dintre supunere și revoltă, dintre dorința de transcendență și acceptarea mortalității. În cadrul acestui conflict, Cioran, enfant terrible-ul gândirii franceze, își exprimă disprețul față de modernism, umanism și istorie, situându-se ferm de partea compozitorului religios – nu pentru că ar împărtăși cu Bach credința în același Dumnezeu creștin, ci pentru că muzica lui Bach este tot ceea ce secolul al XX-lea nu este. Dacă Beethoven reprezintă începutul epocii moderne, Bach reprezintă barocul arhaic; dacă Beethoven este compozitorul individului romantic și revoltat, Bach încearcă să depășească omul și să atingă sublimul; dacă Beethoven înfățișează experiența umană, Bach zugrăvește geometria armonioasă a cerurilor.
S-ar putea întreba de ce Cioran nu discută despre alți compozitori religioși, în special despre figuri precum Olivier Messiaen sau Francis Poulenc, ale căror opere sunt, de asemenea, profund înrădăcinate în credința creștină. Cum Cioran însuși păstrează tăcerea asupra acestei chestiuni, orice răspuns nu poate fi decât speculativ. O posibilă explicație se află în suspiciunea sa persistentă față de modernitate. După cum scrie: „Înțeleptul, omul înțelept, este ostil noului. Dezabuzat, el abdică: aceasta este forma sa de protest. Îndeajuns de orgolios pentru a se izola în normă, el se afirmă prin retragere.”[22] Mai mult, nu este lipsit de importanță faptul că opera lui Bach era considerată desuetă încă din timpul vieții sale, greutatea barocului pierzându-și popularitatea în favoarea muzicii galante, mai lejere. În ambele cazuri, Cioran caută și idealizează ceea ce este depășit, ca expresie a revoltei. În plus, realizările neobișnuite ale lui Bach, atât din punctul de vedere al tehnicii compoziționale – de pildă, crearea unei frumuseți extraordinare în interiorul constrângerilor formale stricte ale fugii, numită de Gardiner „o muzică a unei splendide sfidări”[23] –, cât și prin amploarea excepțională a creației sale, îl transformă într-adevăr pe Bach într-un compozitor „divin”, unul care corespunde pe deplin idealizării cioraniene.
Astfel, Cioran rămâne consecvent în cultivarea unei contradicții filosofice, de la primele sale scrieri românești până la textele franceze târzii: eretic, nihilist și cinic, el venerează totuși creația celui mai religios și mai credincios dintre compozitori, singurul creator a cărui operă îi oferă transcendență și consolare, respingând în același timp compozitorul experienței umane moderne, Beethoven.
Concluzie
Relația lui Cioran cu muzica nu este aceea a unui muzician, ci, înainte de toate, aceea a unui credincios care se abandonează în mod deliberat sublimului. El capitulează în fața puterii și măreției muzicii, iar acesta devine singurul domeniu în care își permite o experiență religioasă fără să o nege sau să o ridiculizeze ulterior.
Cioran venerează muzica mai mult decât orice altă formă de artă și îi recunoaște superioritatea față de filosofie datorită forței sale intuitive, efectului ei copleșitor, care depășește puterea limitată și imperfectă a cuvintelor. Într-adevăr, natura nonverbală a muzicii o face mai puternică și mai eficientă decât discursul platonic și decât tentativa zadarnică de a explica lumea și omul prin cuvinte. Deși scrisul rămâne singurul său instrument, Cioran îi recunoaște limitele și admite triumful muzicii.
Deși descrie frecvent creștinismul drept dușmanul marelui spirit și al culturii lumii antice, Cioran îl idolatrizează pe cel mai creștin dintre compozitori. Acest paradox nu este o simplă deficiență a sistemului filosofic cioranian, ci o afirmație în sine: numai muzica și, mai precis, numai muzica consacrată divinului poate oferi o experiență puternică, asemănătoare celei trăite de sfinții creștini radicali. Așa cum regele Saul nu poate scăpa de demonii săi chinuitori decât prin muzica lui David, rivalul și amenințarea sa, tot astfel Cioran trebuie să se supună muzicii creștine pentru a depăși suferințele acestei lumi.
Bibliografie selectivă
Baudrillard, Jean. The Ecstasy of Communication. Traducere de Bernard Schütze și Caroline Schütze. New York: Semiotext(e), 1988.
Cioran, E. M. „Wakefulness and Obsession: An Interview with E.M. Cioran.” Interviu realizat de Michel Jakob. Traducere de Kate Greenspan. Salmagundi, nr. 103 (vara 1994): 122–145.
Cioran, E. M. A Short History of Decay. Traducere de Richard Howard. Londra: Penguin Books, 2018.
Cioran, E. M. All Gall Is Divided: The Aphorisms of a Legendary Iconoclast. Traducere de Richard Howard. New York: Arcade Publishing, 1999.
Cioran, E. M. Tears and Saints. Traducere de Ilinca Zarifopol-Johnston. Chicago: University of Chicago Press, 1995.
Cioran, E. M. The Temptation to Exist. Traducere de Richard Howard. Chicago: University of Chicago Press, 1998.
Garaz, Oleg. Emil Cioran și muzica elementelor primordiale (Hermeneutica). București: Editura Eikon, 2023.
Gardiner, John Eliot. Music in the Castle of Heaven: A Portrait of Johann Sebastian Bach. Londra: Allen Lane, 2013.
Kast, Christina. „To Learn How to Die – A Philosophical Approach to Music as Medium Between Life and Death.” În Musikk og religion: Tekster om musikk i religion og religion i musikk, coord. Øivind Varkøy, Henrik Holm și Asbjørn Eriksen, 37–49. Oslo: Cappelen Damm Akademisk, 2022.
Rucsanda, Mădălina Dana. „Bach, Mozart and Beethoven’s Music – Philosophy Lived in Cioran’s View.” Bulletin of the Transilvania University of Brașov, Series VIII: Performing Arts 8, nr. 2 (2015): 97–104.
Streza, Nicolae Pavel Zian. „Emil Cioran muzicologul.” În Caiete Cioran 2025, coord. Anca Sîrghie, 202–225. Techno Media, 2025.
Note
[1] Relația lui Cioran cu muzica a făcut obiectul unor cercetări ample. Dintre exemplele recente: Nicolae Pavel Zian Streza, „Emil Cioran muzicologul”, în Caiete Cioran 2025, coord. Anca Sîrghie (Techno Media, 2025), 202–225; Oleg Garaz, Emil Cioran și muzica elementelor primordiale (București: Editura Eikon, 2023); Christina Kast, „To Learn How to Die – A Philosophical Approach to Music as Medium Between Life and Death”, în Musikk og religion: Tekster om musikk i religion og religion i musikk, ed. Øivind Varkøy, Henrik Holm și Asbjørn Eriksen (Oslo: Cappelen Damm Akademisk, 2022), 37–49; Mădălina Dana Rucsanda, „Bach, Mozart and Beethoven’s Music – Philosophy Lived in Cioran’s View”, Bulletin of the Transilvania University of Brașov, Series VIII: Performing Arts 8, nr. 2 (2015): 97–104.
[2] E. M. Cioran, All Gall Is Divided, trad. Richard Howard (New York: Arcade Publishing, 1999), 115–120. Publicată inițial sub titlul Syllogismes de l’amertume (1952), literalmente „Silogismele amărăciunii”.
[3] Cioran, All Gall Is Divided, 116.
[4] E. M. Cioran, Tears and Saints, trad. Ilinca Zarifopol-Johnston (Chicago: University of Chicago Press, 1995), 80.
[5] Pentru regele Saul, vezi 1 Samuel 16, 23.
[6] E. M. Cioran, „Wakefulness and Obsession: An Interview with E.M. Cioran”, interviu realizat de Michel Jakob, trad. Kate Greenspan, Salmagundi, nr. 103 (vara 1994): 135.
[7] Cioran, „Wakefulness and Obsession”, 135.
[8] O examinare mai aprofundată a unui asemenea caz de aparentă autocontradicție, și anume relația lui Cioran cu creștinismul, va fi prezentată în secțiunea următoare.
[9] Această operațiune poate fi comparată cu poziția postmodernă privitoare la excesul și redundanța semnelor, de pildă cu formularea lui Baudrillard din The Ecstasy of Communication (New York: Semiotext(e), 1988), potrivit căreia „nevoia de a vorbi, chiar dacă nu ai nimic de spus, devine cu atât mai apăsătoare cu cât nu ai nimic de spus” (p. 30). Trebuie însă subliniat că versiunea cioraniană a supraabundenței nu urmărește crearea unei cacofonii postmoderne, ci mai degrabă a unui text apropiat de poezie sau muzică.
[10] Insomnia care a produs prima sa carte în limba română, Pe culmile disperării; mai târziu: „Lucrul la prima mea carte, Précis de décomposition, a fost o adevărată tortură, nu prima versiune, firește, ci încercarea de a scrie cartea. Până la urmă am rescris-o de patru ori și astfel aproape că mi-am pierdut orice plăcere de a scrie. După această carte mi-am spus: bine, pur și simplu nu merită să mă chinuiesc în felul acesta, și am scris Silogismele amărăciunii, cartea următoare, mai degrabă din epuizare. Așa au continuat lucrurile, dar trebuie să spun că Paulhan îmi cerea mereu ceva nou pentru N.R.F. Acceptam, de cele mai multe ori fără prea mult entuziasm.” Cioran, „Wakefulness and Obsession”, 138.
[11] Cioran, „Wakefulness and Obsession”, 135.
[12] E. M. Cioran, A Short History of Decay, trad. Richard Howard (Londra: Penguin Books, 2018), 119. Afirmațiile anticreștine sunt numeroase; vezi, de exemplu, secțiunea despre religie din All Gall Is Divided, pp. 91–104. În linii mari, identific trei motive principale ale atacului împotriva creștinismului: ca crimă culturală și spirituală împotriva lumii antice; ca promisiune spirituală care eșuează și îi dezamăgește pe cei ce încearcă să creadă; și din dorința de a șoca și provoca.
[13] Muzica este o temă centrală în Lacrimi și sfinți, iar Cioran stabilește o legătură puternică între extaz și muzică.
[14] Cioran, Tears and Saints, passim.
[15] Cioran, All Gall Is Divided, 116.
[16] În această secțiune mă bazez în principal pe volumul lui John Eliot Gardiner, Music in the Castle of Heaven: A Portrait of Johann Sebastian Bach (Londra: Allen Lane, 2013).
[17] Gardiner, Music in the Castle of Heaven, 129.
[18] Citat în Gardiner, Music in the Castle of Heaven, 132.
[19] E. M. Cioran, The Temptation to Exist, trad. Richard Howard (Chicago: University of Chicago Press, 1998), 145.
[20] Cioran, Tears and Saints, 81.
[21] Cioran, A Short History of Decay, 159.
[22] Cioran, The Temptation to Exist, 122.
[23] Gardiner, Music in the Castle of Heaven, 137.
INDICAȚII DE CITARE
Adam Coman, ,,Cioran și muzica: de la ispită la plăcere’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7-8 / 2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
