ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Hanna Bota 



geometria noilor spații


mă iau în brațe și-mi strâng oasele slabe 
până ce degetele înțepenesc 
ca învinețite de frig

în universul meu 
elementele se topesc de căldură

e ca și cum s-ar naște noi planete din trupu-mi plăpând

îmi iau ființa în brațe și o mângâi o alint
îi povestesc despre păpuși 
despre îngeri atârnați din tavan 
îi povestesc despre nudul sculptat de tine
fără ca trupul meu să fi fost expus privirii tale 
sculptat din memoria ta ancestrală risipită în oraș 
încât și porumbeii îți cunosc amintirile
din gustul firimiturilor de pâine aruncate pe fereastră

dar pe trotuar tocmai treceau fetele de la medicină cu 
picioarele lor interminabile având în minte
lecția de anatomie învățată pe ultimul cadavru disecat 
tu te întrebi speriat 
oare cine urmează

mă iau în brațe – trup oase epiderma transpirată – 
niciodată n-aș fi crezut că drumurile pot fi atât de lungi 
paralele aleargă în jurul planetei 
între italii indii și insule despre care înainte nici nu am auzit

la intersecția drumurilor a răsărit o cruce cu 
un crist din metal ruginit
aici pe planetă cristoși suntem fiecare

într-o noapte am visat intersecția spațiilor 
atunci am aflat că drumurile paralele 
se întâlnesc mai des decât celelalte

pot să-mi las trupul s-atârne pe cruce
pot să-l las studenților să-l disece – de-
acum alte spații m-absorb



hologramă


așezată pe marginea minții mele 
privesc cum
se perindă gândurile

trec ca o cireadă de cerbi ca 
furtunile
struți răsfirând deșertul sub degete reptiliene 
suferințe agale târșâind răni nevindecate
și sori fierbinți și pietre ascuțite și 
dinții șacalilor
și trandafiri în brațele iubitelor 
pe mormintele părinților
pe expunerile politicienilor 
buchete de legi opresive 
convingeri opinii ce vin și trec 
gânduri

eu doar observ și tac
o liniște de secole se cască

o liniște fără de timp

eu nu sunt mintea mea
nici gândurile nu le mai revendic nici 
frământările nici suferința

doar tăcerea și pacea

turmele trec – iluzii create de visul comun și 
binecuvânt această hologramă
creație divină


 
punctul zero


eram aici
dar eram și acolo
la început doar aici și acolo astfel 
încât aici și acolo
au devenit un singur punct
toate erau într-un aici-acolo fără de nume

apoi eram și dincolo
trei puncte reduse într-unul
cuprinzând spațiul – un singur întreg aici-acolo-dincolo

când eu devenisem tu iar 
tu aflaseși că ești eu
că fiecare e un celălalt și altul după altul că nu 
mai eram eu nu mai eram noi
ci eram toți-unul cel chemat în existență
de-odată n-am mai știut ce nume să ne dăm decât 
eu-sunt-cel-ce-sunt

întru întreg ființam și ne era îndeajuns 
astfel priveam în miezul universului 
observându-l din afara lui
deși în sâmburele lui adăstam
toți-eu aici-acolo-dincolo
și nu încerca să înțelegi cu mintea

 

lecție despre gând


m-am împiedicat de-un ciot de gând
tocmai dădea colțul dinspre mintea colectivă când 
creierul meu l-a înhățat

l-am privit și sub atenția mea 
începu să crească mare
se umfla ca burta unei gravide ce sta să nască 
gând umed
cerându-mi ultima brumă de energie 
rămasă din lupta de ieri

și l-am hrănit
de frică l-am hrănit ca nu cumva să plece 
era de-acuma gândul meu 
numai al meu 
revendicat și botezat

l-am plantat în mijlocul minții 
în centrul existenței

mă tot roteam în jurul lui
un satelit al propriului gând devenit idee
pe noua mea orbită lustruiam spațiul 
lărgindu-mă să îl încap
sclav al gândului inițial
tot mai mult strâmtorată în mine însămi 
tot mai vlăguită
uitată de toți în spațiul unui 
gând demagog

nu-l mai doream

și ca să plece l-am spart cu degetul lui dumnezeu
cu degetul acela 
pe care îl ține întins pe tavanul capelei sixtine 
în atingerea lui adam – atingere de sine

căci degetul lui dumnezeu era chiar degetul meu 
și-am rămas fără gând
într-un timp-spațiu etern și imobil 
cum dintotdeauna fusesem


(din volumul Imperfecțiunea perfectă, Triade, 2018)