Victor Celac
Povestea adolescenţilor din Fjord
Filmul Fjord, care i-a adus lui Cristian Mungiu al doilea premiu Palme d’or la Festivalul de film de la Cannes, în 2026, porneşte de la un fapt divers şi ne invită la o reflecţie calmă despre lumea de azi şi problema acceptării diferenţelor, a convieţuirii dintre cei care provin şi se revendică din tradiţii diferite.
Personajele principale din film sunt adulţi. Pe de o parte, cei doi părinţi, o familie mixtă, româno-norvegiană, Mihai şi Lisbet Gheorghiu, creştini evanghelici foarte solid fixaţi în credinţa lor. După o perioadă prelungită petrecută în România, Mihai şi Lisbet, împreună cu copiii lor, decid să se instaleze într-un mic orăşel din Norvegia. Nu trece mult şi ei încep să fie suspectaţi de autorităţi că îşi maltratează copiii.
Pe de altă parte, profesorii, vecinii, funcţionari din serviciile de protecţie a minorilor, jurişti, etc. – prin care „sistemul” se pune în mişcare şi acţionează cu o celeritate surprinzătoare, separându-i pe cei cinci copii, inclusiv un bebeluş, de părinţii lor. Totul se întâmplă pe baza unor indicii şi suspiciuni – ca spectatori nu vedem dovezi sau scene nemijlocite de rele tratamente, maltratare fizică a copiilor. Singurul semn concret despre care doar auzim vorbindu-se în film este o vânătaie pe umărul fiicei mai mari, Elia, observată de profesoara de sport. În rest, ca spectatori vedem doar indicii indirecte, legate de atitudinea autoritară, chiar oprimantă, a părinţilor faţă de copii. Aceste indicii pot corobora suspiciunea de rele tratamente, dar, juridic vorbind, probabil că sunt departe de a o demonstra.
În logica „sistemului”, celeritatea este justificată prin interesul suprem al copiilor – până când lucrurile se vor clarifica prin investigaţii suplimentare şi printr-o decizie judecătorească, copiii, inclusiv bebeluşul alăptat, trebuie protejaţi, deci separaţi de părinţii lor.
* * *
Pe lângă linia narativă principală – conflictul dintre adulţi (părinţii suspectaţi că îşi maltratează copiii versus „oamenii sistemului” şi, prin extensie, societatea norvegiană „progresistă”), filmul conţine şi o poveste secundară – povestea copiilor, mai exact, a adolescenţilor. Despre această poveste vreau să discut în eseul de faţă. Îmi propun să o „aduc în faţă”, aşa cum am văzut-o şi am simţit-o eu.
Povestea adolescenţilor are o logică proprie, uneori în răspăr, alteori complet fără legătură cu povestea principală. Cele două poveşti sunt ca nişte păpuşi ruseşti, una ascunsă în interiorul celeilalte. Şi povestea adolescenţilor este ascunsă atât de bine, încât am avut impresia că unii dintre cei care au văzut filmul poate că nici nu au remarcat-o, concentrându-se pe povestea principală, a adulţilor. Pentru mine, povestea adolescenţilor nu a putut trece neobservată, pentru că adolescenţii din film sunt victime – şi nu doar într-un fel, ci în mai multe feluri (şi pentru că am o sensibilitate şi o empatie care se declanşează foarte uşor în legătură cu victimele de orice fel… şi poate şi pentru că sunt încă un adolescent întârziat…).
Povestea adolescenţilor este prezentată în mod foarte discontinuu, pe bucăţele mici, împrăştiate ici şi colo, de-a lungul întregului film. Ca „ingredient” principal, această poveste conţine o iubire adolescentină, care este curmată brusc, în final.
Dintre cei cinci copii ai familiei Gheorghiu, cei mai mari sunt Emanuel (circa 15 ani) şi Elia (circa 14 ani). Ei sunt urmaţi de Timotei (circa 10 ani), Iudith (circa 8 ani) şi un copil sugar. O fotografie de familie, cu cei doi părinţi şi cei cinci copii, apare chiar pe unul dintre afişele filmului.
Adolescenţii Emanuel şi Elia se adaptează la noul lor mediu cu oarecare dificultăţi, care izvorăsc mai ales din atmosfera familială strictă în care au crescut, din încorsetarea şi îndoctrinarea la care sunt supuşi de părinţii lor. Recunoaştem acea logică sectară tipică, care merge mână în mână cu rigorismul practicat în unele medii ultrareligioase. Tatăl dă dovadă de un autoritarism aproape respingător – impune acasă disciplina prin lecturi biblice zilnice şi rugăciuni obligatorii, restricţionează accesul copiilor la telefon, internet, filme; practică, împreună cu copiii, unele ocupaţii tradiţionale – şi anacronice: creşterea câtorva oi în curte, cultivarea şi pregătirea manuală a furajului (ceea ce se poate asimila unui hobby, în fine); aplică un sistem de penalizări pentru diverse gesturi de neascultare, greşeli ale copiilor.
În ceea ce îi priveşte pe norvegieni, localnicii, majoritarii, ei se arată a priori suficient de toleranţi, deschişi, binevoitori. A priori, nu apar niciun fel de dificultăţi din partea lor. Asta până în ziua când profesoara de sport observă pe umărul Eliei o vânătaie.
Cei doi fraţi mai mari, Emanuel şi Elia Gheorghiu, se împrietenesc cu fata vecinilor, Noora Halberg, colegă de clasă cu Elia. Întâmplător (sau, mai degrabă, nu întâmplător), tatăl Noorei este directorul şcolii. Acasă, adolescenta Noora are un comportament rebel, uneori este obraznică faţă de părinţii ei. Testează limitele, îşi caută personalitatea. Noora este cea care a avut iniţiativa de a se apropia de cei doi fraţi, Emanuel şi Elia, invitându-i la o plimbare cu barca pe fiord, căutând să petreacă timp cu cei doi fraţi (poate şi pentru că prin vecinătate sunt relativ puţini copii de vârsta ei). Tatăl Noorei lansează un apropo, la un moment dat: „Văd că îţi place să petreci timp cu Emanuel şi Elia! Pesemne că îţi place de Emanuel! Foarte bine, mă bucur că sunteţi prieteni!” Dar Noora pare să nu guste această uşoară şi normală tachinare părintească şi face un semn discret de iritare. Să observăm în treacăt că, în acest episod, corectitudinea politică îşi găseşte expresia ideală: „Este normal să fim apropiaţi şi prietenoşi cu cei care sunt altfel decât noi, cu imigranţii, cu cei de altă religie etc., să le arătăm simpatia noastră”. Dorind să petreacă cât mai mult timp cu noii săi prieteni, Noora devine interesată şi de activităţile din familia lor, unde este invitată şi, la un moment dat, participă la dezghiocarea manuală a porumbului. Activitatea este cronofagă, cum ştiu cei care au practicat-o, dar cu atât mai bine, – se poate altfel combina utilul cu… utilul – în acelaşi timp tatăl le administrează copiilor şi prietenei lor o catehizare evanghelică!
Altfel, Noora se ţine de poznele şi gesturile ei de frondă. De exemplu, este ora 22.30, s-a dat deja stingerea. Nu-i nimic, Noora vine pe furiş la geamul vecinilor, aruncă cu pietricele în geam, îi trezeşte şi îi cheamă la o escapadă nocturnă: „Hei, ia săriţi voi pe geam, haideţi la o plimbare!…” Elia sare prima pe geam, dar Emanuel se arată mai temător, gândindu-se la supărarea tatălui şi la consecinţe. Noora îl ia peste picior: „Hai, nu fi atât de fricos!”.
Alt exemplu: drept pedeapsă, tatăl le-a interzis lui Emanuel şi Eliei să mai meargă la plimbare cu barca Noorei. Dar Noora insistă, încearcă să-i convingă; chiar întrece măsura, căci se dedă la un gest de şantaj emoţional grav, pentru a-i forţa pe cei doi să-i facă pe plac şi să încalce interdicţia: „Dacă nu mergeţi acum cu mine cu barca, îmi tai venele, mă sinucid!”. Şi, nici una nici două, chiar pune mâna pe cuţit, îşi face o tăietură pe braţ şi simulează un leşin. Supravieţuieşte, evident, dar va umbla câteva zile cu mâna bandajată.
Numai că în această mică gaşcă de adolescenţi lucrurile nu sunt ce par a fi. Tatăl Noorei s-a înşelat, căci Noora este atrasă de Elia, nu de Emanuel, pe care îl vede mai degrabă ca pe un pămpălău! La rândul său, Elia, în pofida îndoctrinării şi a educaţiei religioase stricte, este atrasă şi ea de Noora, deşi este vorba de o atracţie neconştientizată. Într-o societate deschisă şi tolerantă cum este societatea norvegiană, o asemenea orientare nu ar fi o problemă. Dar îmi imaginez că la 14 ani nu este uşor, oricât de progresişti ar fi adulţii din jurul tău. Cu atât mai mult, nu este uşor pentru Elia, căci ea a învăţat bine lecţia de acasă – ştie că ameninţările cu „focul veşnic al gheenei” şi sancţiuni concrete sunt gata să se declanşeze pentru orice fel de neascultare sau lucru clasificat drept „păcat” în textul Bibliei. Din fericire, această atracţie trece neobservată de cei din jur. Ea este sugerată doar prin câteva mici semne foarte discrete – cu excepţia scenei finale – când în sfârşit Elia se revoltă, îşi înfruntă părinţii. Până atunci, Elia a apărut ca o adolescentă rezervată, timidă şi lipsită de orice fel de iniţiativă. Abia în această scenă finală din film Elia face primul ei gest de revoltă, prima revendicare a dreptului de a simţi ceea ce simte şi de a vorbi despre asta – atunci când părinţii au decis să părăsească în mod precipitat Norvegia şi familia este deja pe drum.
Cred că acesta este felul lui Mungiu de a ne da de înţeles că traumatizarea şi maltratarea copiilor din unele familii nu înseamnă doar vânătăi pe corp. Acesta este şi modul în care cele două poveşti – povestea adulţilor şi povestea adolescenţilor – se întâlnesc, în cele din urmă.
PS. Tema „iubirii interzise” – în acest caz, a iubirii dintre două tinere – nu este nouă la Cristian Mungiu. Cunoscătorii îşi vor aminti de filmul „După dealuri” (2012)
INDICAȚII DE CITARE:
Victor Celac, „Povestea adolescenţilor din Fjord” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7-8/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
