Savu Popa
limanurile dinaintea Limanului
În volumul recent de poezie Limanul bucuriei[1], Liliana Ursu reușește, în poeme scurte sau mai extinse, structural vorbind, să surprindă crâmpeie dintr-o realitate și dintr-o lume a trecutului, spații geografice sau culturale învăluite de nostalgia rememorării. Pentru poetă, existența din jur, prezentă sau trecută, devine un prilej de sărbătoare parcă atemporală, întrucât semnul divin este adânc impregnat în desenul unui cotidian tot mai neliniștit și fragil.
Document antropologic al bucuriei și al apropierii de lucruri sau prezențe sacre, al incursiunilor pline de melancolie și de fior imaginativ în spații apropiate sau mai îndepărtate, poezia lilianei Ursu devine oglinda poliedrică a lumii de azi și de ieri, ambele aflate într-o permanentă simbioză. Încă de la început, fiorul sau filonul religios oferă poeziei o direcție și o identitate. În sensul în care religiosul transfigurează spațiul poematic, modelându-l, rescriindu-i structura și semnificațiile într-un limbaj intens vascularizat de seva metafizicului: ,,Poezia e catedrala pe care Ți-o înalț, Doamne,/ metaforele, icoane/ rimele, tămâie și nard/ versurile albe, curate lumânări de ceară/ cuvintele, iconostas”.
Am putea spune că prin această constantă încercare de a armoniza sau de a echilibra contrariile și contrastele dintre societăți sau vremuri, poeta practică un ecumenism poetic. Astfel, sub incidența acestui ecumenism, ea realizează o poezie a convivialității și a solidarității umane și culturale.Indiferent de spațiile evocate, de la pitorescul mitic și de-o diafanitate permanent lumioasă a Mediteranei grecești, până la cosmopolitismul alert sau în alertă al teritoriului american sau până la evocarea unor orașe autohtone, cum ar fi Brașovul, Sibiul sau Brăila, spații străbătute de eposul memoriei, de un pitoresc al blândeții și al seraficului, toate acestea reprezintă locuri, oameni și timpuri care se intersectează, în această poezie, își dezvăluie specificul și umanitatea. Însă, sub egida imaginației, teritoriile amintite formează o comunitate de sentiment și de memorie (Max Weber). Iar, în câteva texte, sunt surprinse, în nuanțe elegiac-serafice, portretele unor persoane ca monahul Vasile, cel care, prin vorbele sale de duh, transfigura atmosfera din jur astfel: ,,Tare s-au mai mirat călugării/ de forța bătrânului monah Vasile. Acesta le-a zâmbit umil și le-a spus: Fratele a fost mai ușor decât pana cu care scrie. Cuvintele în dreapta lor așezare/ sunt aripi limpezitoare”; sau cel al omului cu scara, un personaj emblematic pentru năzuința de a-și construi o grădină aproape de cer. De altfel, întregul text, printr-o narațiune alertă și imprevizibilă ca desfășurare a evenimentelor, ne poartă pe culmile unei realități pline de mister și de semn al revelațiilor și al faptelor încărcate de un potențial epifanic: ,,Omul cu scara iese din subsolul casei unde-și duce zilele/ cu răbdare și bunătate./ Visul lui s-a împlinit, i s-a îngăduit să-și facă o grădină/ sus, sus/ chiar pe zidul de apărare al orașului, vechi de o sută de ani./ A cărat multe primăveri pământ în saci. Urca scara de/ metal ruginită./ Ca sufletul său de împrumut, cum îl umilea nevasta./ Nu ești bun de nimic,/ nici de o grădină la care tot visezi de când ne-am luat/ și stăm în pivnița asta./ Urca fiece treaptă cu spatele frânt de greutatea/ pământului, dar cu bucuria grădinii în privire./ Apoi a adus răsadurile de roșii și a numit cerul/ de deasupra zidului de apărare pâinea îngerilor./ Când ajungea sus, pe zid, cu o căldare plină ochi cu apă/ se închina smerit și șoptea../ Grădina asta de sus, de pe zid, e dansul meu!”
Notațiile ei pendulează între solemnitatea sau tensiunea unor momente grave și heraldica reveriei, cea care menține, la cote expresive, înalte, fiorul contemplației, neobișnuitul intuiției și spectaculosul privirii. Dincolo de anumite interogații neliniștitoare sau de tâlcul sapiențial al câtorva reflecții, această stare permanentă de bucurie este dublată și de cea a uimirii. Scopul întregului demers poetic este acela de a intui și de a simți o prezență epifanică în fiecare spațiu natural sau cotidian, în fiecare apariție sau obiect, în fiecare direcție sau orizont preapline de palpitul continuu al sacrului. Cadrul natural devine spațiul predilect al celebrării hierofaniei, prezentă dincolo de contururi sau forme, de prezențe sau fapte, de spații sau stări: ,,înconjurată de pădure ca de veșnicie/ culeg ciuperci, răcoritoare dude,/ ascult privighetorile, culeg uitare/ o mare înainte de mare: e delta,/ o mare înainte de mare: e sufletul/ îmi spui în șoaptă/ sunt fructul sau vânatul?” Versuri care amintesc de intensitatea și diafanul bucolic-pastoral, prezent și în universul poetic al lui Francis Jammes, de pildă. Totodată, intensitatea luminoasă a confesiunii, generată tocmai de armonizarea celor două contrarii, lumescul și divinul, oferă o dinamică aparte lecturii poemului, așa cum firescul tonic și, ușor, jocular-enigmatic al confesiunii pare forjat la focurile interioare ale credinței și ale nădejdii. Criticul literar Adrian Lesenciuc, în cuvântul însoțitor de pe ultima copertă, susține faptul că ,,această poezie fluidă este sursă de lumină în sine, cu efecte estetice de un rar rafinament”. Altfel spus, între uman și divin apare un interstițiu prilejuit de confesiunea acestei poezii în care credința și uimirea, solemnitatea și seninătate devin principalii receptaculi poetici. Astfel, trecutul încă viu, devenit un basm al ființei, pare a fi încadrat în icoana reveriilor livrești și a unor miraje exotice, pline de freamăt atemporal și de colorit vesperal: ,,aveam 20 de ani/ și purtam în sânge corăbii și păsări migratoare,/ scutul lui Ahile îl preschimbam în umbrelă de soare,/ iar grădina sălbatică într-o insulă numai cu portocali/ de la o vreme respir/ prin roșul leandrilor,/ prin turcoazul împărătesc al Mediteranei/ până ce aurul melodios al luminii din Limenaria,/ Theologos și din golful Sfintei Ana/ Îmi coboară în suflet:/ ca o rugăciune,/ ca o nemurire”. Un alt critic literar, Ioan Holban, într-o altă cronică dedicată acestui volum în România literară, surprinde tocmai ,,călătoria tot mai adânc înlăuntrul ființei”. Iar, prin această sondare imersivă, poeta filtrează lumile sau realitățile pe care le străbate printr-o sensibilitate călită la focurile unei înțelepciuni dobândite de-a lungul unei vieți petrecute în preajma naturii concrete sau umane, devenite o sursă de încântare a simțurilor sau simțirilor, dar și de cunoaștere profundă.
De aceea, lumescul și divinul se află într-un permanent dialog și conlucrează, până și în cele mai obișnuite sau mărunte lucruri/evenimente, la conturarea unui orizont al speranței și al continuei și necesarei reactualizări a lumii de altădată. Mikel Dufrenne afirmă că poetul nu face altceva decât să își reactualizeze în permanență prezentul, unul care astfel capătă o patină atemporală. Până și cele câteva secvențe din poezia volumului de față, încărcate cu potențialul unei expresivități elegiac-engimatice, sunt repede asimilate în acest palimpsest biografic și mnemonic, devenind surse sau resurse de ingenuitate, sensibilitate a rememorării sau de solemnitate a contemplației imediatului: ,,mi-am luat frica în brațe și i-am spus: haide, nu te teme,/ dansează cu mine/ mi-am luat singurătatea în brațe și i-am spus: haide, nu te teme,/ dansează cu mine,/ dar îngăduie să nu uit pașii de tandrețe, duioșie și iubire” sau ,,Ca un birjar de noapte poemul adună risipind/ stele, săruturi, șoapte,/ tăcerea castă a reginei-nopții,/ adesea iscodind fragilul orelor/ din mătasea nopților de vară: cum să ții în frâu, Doamne,/ atâta splendoare?”.
Sub semnul acestei interograții pline de fior și de uimire stă întreaga poezie a Lilianei Ursu, care propune o arheologie a splendorii și a miracolului care tot încearcă să mai domolească mersul ceasornicului care ne măsoară destrămarea (Lucian Blaga).
[1] Liliana Ursu, Limanul bucuriei, Ed. Spandugino, București, 2026.
INDICAȚII DE CITARE:
Savu Popa, „limanurile dinaintea Limanului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7-8/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
