Oul sau găina
„Ce a fost mai întâi, oul sau găina?” Iată una din întrebările care pare să te arunce într-o circularitate fără ieșire. Găina e cea care face oul, dar și ea se naște, la rândul ei, din ou. Nu se poate gândi nici oul fără găină, nici găina fără ou. Formal vorbind, avem de-a face cu o echivalență de tipul P implică Q și Q implică P: Dacă Ou atunci Găină și dacă Găină atunci Ou. Dar să căutăm o formulare mai complexă a problemei. Să luăm oul și pasărea așa cum apar ele, de exemplu, la Brâncuși. Pentru artistul român, la fel ca pentru marile mitologii orientale, la început a fost oul. Oul, reprezentat în sculptura Începutul lumii, funcționează ca germen formativ al multor configurații artistice brâncușiene. Unele forme sugerează întoarcerea în starea ovoidală (Somnul, Muza adormită) sau desprinderea de ea (Păsările, Leda, Nou-născutul, etc.). De asemenea, oul originar se transformă prin alungire în Măiastra și în Cocoș, iar prin secționare devine Primul Țipăt; prin întindere romboidală și repetiție se preface în Coloana fără sfârșit. La început a fost așadar oul, iar toate formele sunt obținute prin variația ovoidului primar. Ba mai mult, oul conține și o devenire întru sine pe care Ion Barbu o numește „ceasornic fără minutar”. Oul nu este simplu, ci „ou cu plod” (Oul dogmatic), adică devenirea sa tinde spre o „nuntă” al cărei rezultat este puiul, adică viitoarea găină.
Despre interioritatea cinetică a oului a vorbit și Paul Klee în cursurile sale de la Bauhaus, al căror scop era de a regândi elementele fundamentale ale picturii: punctul, linia, planul, culoarea. Orice artă pornește de la un punct care se pune pe sine în mișcare, de la ceea ce Klee numește „momentul cosmogenetic”. Fie că e vorba de sculptură, pictură sau muzică, trebuie să existe un punct prim tensionat din care să țâșnească structura întregii opere. Pentru a căuta acel punct ergogen[1], Klee se îndreaptă spre natură. Logica punctului din domeniul plastic ideal e reprodusă, la nivel biologic, de celulă sau de ou. Logica punctului care se pune în mișcare se repetă în „celula originară pusă în mișcare prin fecundare.”[2], iar diviziunea energetică din interiorul punctului corespunde împărțirii oului în gălbenuș și albuș. Putința de producere a mișcării este precondiția formei, este mediul în care toate formele se plămădesc. De aceea, imaginea arhetipală a energiei din spatele punctului este oul: „Un punct căruia îi este atribuită o valoare de centru reprezintă momentul cosmogenetic. Acest proces exprimă ideea tuturor începuturilor (de ex. procrearea) sau, mai bine spus, conceptul de ou”.[3] Oul, la fel ca sămânța, este caracterizat de capacitatea autogenerării și autodiferențierii. Dacă ar fi să extindem logica lui Klee, am putea adăuga picuratul sau bătutul la ușă ca mișcări a căror esență e punctul, sau ciocănitoarea ca ființă care se manifestă „punctual”[4]. Punctul prins în procesul de a deveni linie se concretizează foarte exact în imaginea spermatozoidului. Linia se întruchipează, de asemenea, în diferite manifestări ale naturii: copacul, plantele, omul cresc pe o linie verticală, mâinile sunt linii întrupate, înțepatul are forma unei mișcări liniare, iar țânțarul sau albina pot fi înțelese ca ființe lineare. Străbătute de linearitate mai sunt drumul, atacul, sabia, săgeata, raza, cuțitul etc. Toate aceste manifestări nu ar fi fost posibile fără procesul de autodiferențiere din interiorul oului. Nu el este deci elementul primar. Oul este doar întruchiparea unui proces. Caracterul secundar al oului dogmatic apare și la Ion Barbu:
„Om uitător ireversibil
Vezi Duhul Sfânt făcut sensibil?”.
Oul e cristalizarea unui Duh, a unei mișcări absolut primordiale. Fără mișcarea interioară nu ar exista ou. Iată că întrebarea inițială nu mai este atât de simplă precum părea la început. Avem acum și un al treilea termen: autodiferențierea sau mișcarea interioară care face ca oul să fie ou. Fără posibilitatea de a se automișca în direcția diferențierii albușului și a gălbenușului oul nu este ou. Dar pasărea?
În unele mitologii, pasărea este înaintea oului, de exemplu în cosmologia de la Hermopolis a vechilor egipteni, unde prima ființă este Marea Pasăre sau Marele Gâscan care a depus oul din care se va naște zeul luminii Ra. Simbol al nașterii perpetue este bineînțeles și pasărea Phoenix, a cărei ardere este redată de Brâncuși în celebrul ciclu al păsărilor. Această serie sculpturală expune o dizolvare treptată a formei în originea sa luminiscentă. În lucrarea pe care a dedicat-o evoluției păsărilor lui Brâncuși, Athena Spear schițează drumul de la forma obiectului până la materia aflată în plin proces de evanescentizare. Dacă la început Măiastra sugerează încă forma unei păsări, variantele ulterioare descriu ridicarea materiei la ideea de zbor, iar ultima etapă, cea a Păsării în văzduh, ne pune în fața ochilor dematerializarea completă, cea în care „prin lustru, păsările se întorc la originea lor mitică și răspund chemării soarelui. Ca și Phoenix, își dizolvă trupul material și se transformă în surse de lumină”.[5] Punctul ultim înspre care converg toate cele 24 de variante ale ciclului Păsărilor este lumina primă, baștina tuturor formelor.
Acest nucleu luminiscent apare și în poemul pe care Blaga l-a închinat păsării brâncușiene:
„Ai trăit cândva în funduri de mare/
şi focul solar l-ai ocolit pe de-aproape. (…)
Fosfor cojit de pe vechi oseminte
ne pare lumina din ochii tăi verzi. (Pasărea Sfântă).
La fel ca la Ion Barbu, întâlnim figura Duhului Sfânt, care se manifestă sub forma păsării primordiale:
„În păduri plutitoare-ai strigat
prelung deasupra întâielor ape.”
Din nou, pasărea e integrată și ea în ceva mai înalt: lumina. Fiecare gen de ființe își are mediul ei. Peștii au cu toții ceva în comun fiindcă ființa lor se desprinde din elementul apei (folosesc aici noțiunea de „element” în sensul pe care i-l atribuie Noica în Tratatul de ontologie), iar păsările sunt întruchipări ale elementului zborului. Substanța cea mai înaltă a zborului este însă lumina, fiindcă ea „zboară” printre marile spații cosmice cu viteza cea mai mare. Ciclul păsărilor brâncușiene descrie întoarcerea lor în acest element originar al zborului luminii. Elementul oului e mișcarea de autodiferențiere, iar elementul păsării e lumina. Întrebarea de la început „ce a fost mai întâi, oul sau găina” poate fi reformulată astfel: „ce a fost mai întâi autodiferențierea sau lumina?” Dar lumina este diferențiere întru sine. Așa cum arată Aram Frenkian într-unul din studiile sale, lumina a devenit simbol al spiritului în epoca elenistică tocmai fiindcă oferă imaginea unui element capabil de a se reproduce pe sine la infinit fără a se diminua.[6]
Putem da un contur mai precis acestui rezultat întorcându-ne la Duhul Sfânt, pomenit atât de Ion Barbu, cât și de Lucian Blaga vizavi de ou și pasăre. Duhul Sfânt e iubire, e trecere originară, de dinaintea timpului (pentru că Tu M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii, Ioan 17.24). Și atunci, ce a fost mai întâi, oul sau găina? Mai întâi a fost trecerea. Nu poți pune întrebarea fără să presupui existența unei duble treceri, de la ou la găină și de la găină la ou. Această trecere nu e de natură temporală, ci are mai degrabă structura unei implicații. Dacă am un tabel de adevăr cu doar patru locuri și două elemente, zero și unu, știu că dacă am zero într-o parte, în partea cealaltă voi avea în mod automat unu și invers, fără a fi nevoie de un interval temporal. Deci oul și găina coboară ambele dintr-o implicație circulară. Ce a fost la început? O circularitate din care coboară atât oul cât și găina. În lipsa ei nu le-am putea gândi împreună, ci doar separat un ou care nu trimite la găină și o găină care nu ar trimite la ou. Însă la originea lucrurilor stă o circularitate logică, ale cărei urme se pot vedea în mișcările cele mai „vechi”: rotația planetelor, a astrelor și a galaxiilor în jurul propriei axe, mișcarea de revoluție a planetelor în jurul soarelui, a sorilor în jurul centrului galaxiei, circuitul apei în natură, circulația sângelui. Toate aceste fenomene descriu o mișcare închisă. Exact același lucru e implicat de întrebarea noastră: o mișcare ce se închide în trecerea de la găină la ou și invers.
De asemenea, trebuie să ținem cont de modificarea statutului identității. Pentru a trece în găină, oul trebuie să o conțină deja în latență (plodul), el trebuie să fie găina, iar găina trebuie să conțină în potență oul. Faptul că această întrebare pare o fundătură se datorează neputinței dialectice a intelectului, care nu poate opera cu identități complexe, așa cum o poate face rațiunea. Circularitatea presupusă de întrebare ne trimite spre o judecată de tip dialectic, anume: Oul este găină sau Găina este ou, una în care limita dintre subiect și predicat e ștearsă, fiindcă subiectul e simultan predicat și predicatul subiect. Aparenta absurditate a întrebării vine din faptul că oul și găina sunt luate ca elemente izolate care intră ulterior într-o relație, când de fapt mai întâi a fost relația circulară și abia apoi coborârea ei în elemente separate.
O variantă a acestui text a apărut în paginile revistei Argeș.
[1] De la ergon (lucrare), care a dat și numele de Gheorghe (ge-ergon, cel care lucrează pământul). Punctul ergogen e punctul generator de activitate.
[2] Paul Klee, Gândirea plastică, Editura Unarte, București 2023, traducere și studiu introductiv Dragoș Grusea, p.6
[3] Ibidem, p.6
[4] Exemplul apare în Kandinsky, Punkt und Linie zu Fläche, Bauhausbücher, 1928., p. 28
[5] A.T. Spear, Păsările lui Brâncuși, Editura Meridiane, 1976, p. 47
[6] „Orientul şi originile idealismului subiectiv în gândirea europeană. Vol. I: Doctrina teologică de la Memfis. Inscripţia regelui Shabakka” în Scrieri filosofice, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1988
INDICAȚII DE CITARE
Dragoș Grusea, „Oul sau găina” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7-8/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
