Mădălina Rațiu[1], Delia Casiana Florea[2]
Unde ne sunt adolescenții? Investiția autentică în educație, între datorie și dar
Vom începe cu o poveste relatată de David Graeber în Debt: The First 5,000 Years. Când Ernest a împlinit 21 de ani, tatăl său i-a oferit un carnețel în care notase toate cheltuielile făcute de familie pentru creșterea lui. Era, în fond, o notă de plată. Tânărul avea o datorie precisă față de tatăl său și față de familie: nimic nu este gratuit, totul costă, iar datoria trebuie achitată. Ernest a muncit ani la rând și, în cele din urmă, a restituit întreaga sumă. Datoria a fost stinsă. Cei doi s-au despărțit, iar Ernest nu și-a mai văzut niciodată tatăl. Nu mai exista nicio obligație și, odată cu ea, nu mai părea să existe nimic care să-i țină împreună.
Povestea spune că Ernest avea deja 45 de ani când a ajuns la capătul notei de plată, iar tatăl său a murit câțiva ani mai târziu. Nu spune însă câtă suferință a însoțit acea achitare și nici cum arată moartea în singurătate a unui părinte care a confundat legătura cu bilanțul. Familia lui Ernest este una disfuncțională, dar, metaforic, ea vorbește despre o tentație prezentă în multe familii: aceea de a transforma relația cu propriul copil într-un cont bancar. „Cât am primit, atât voi da înapoi” devine regula secretă a schimbului afectiv. Într-o asemenea familie nu se cunoaște decât relația de putere; economia darului și constelația relațiilor care nu pot fi măsurate rămân necunoscute.
Povestea ne conduce direct spre tema adolescenței. Unde era Ernest când tatăl său îi pregătea, an după an, nota de plată? Unde se afla adolescentul din el în timp ce învăța că iubirea, hrana, protecția și educația vor trebui rambursate? Probabil era prezent în casă, la școală, printre ceilalți, dar afectiv se retrăgea deja dintr-o relație în care nu se simțea primit, ci contabilizat. Întrebarea „Unde ne sunt adolescenții?” nu este, așadar, doar una despre locurile fizice în care îi căutăm. Este o întrebare despre felul în care pot deveni invizibili chiar sub ochii noștri.
Adolescența și nota de plată afectivă
Trauma psihică poate fi înțeleasă ca o experiență de ruptură interioară produsă atunci când situațiile amenințătoare depășesc posibilitățile persoanei de autoreglare și îi provoacă trăiri profunde de neputință, frică și vulnerabilitate. Ea nu presupune întotdeauna o rană fizică; uneori este suficientă amenințarea repetată la adresa siguranței și integrității psihice. Pentru Ernest, trauma nu constă doar în suma cerută, ci în mesajul care o însoțește: el nu este primit ca ființă, ci evaluat ca investiție. Este cel care primește și, tocmai de aceea, cel care va trebui să dea înapoi — nu iubire sau recunoștință, ci o plată.
Copilul nu are cum și nu are cu ce să-și fericească părinții, pentru că nu are bani și nici nu ar trebui să fie așezat în poziția celui care trebuie să plătească. În adolescență, această imposibilitate se întâlnește cu nevoia firească de desprindere. Tânărul poate ajunge să simtă că alegerea prietenilor, a profesiei sau a unui drum diferit de cel imaginat de familie este o formă de nerecunoștință. I se cere să devină el însuși, dar uneori numai cu condiția ca acel „el însuși” să semene cu proiectul părinților. Aici poate începe retragerea lui din relație, chiar dacă rămâne prezent în casă și în familie.
Neglijența emoțională este greu de recunoscut tocmai fiindcă nu lasă întotdeauna urme vizibile. Mulți oameni își descriu copilăria ca fiind „bună” și abia mai târziu observă că le-a lipsit ceva esențial: interesul autentic pentru trăirile lor, validarea emoțiilor, sentimentul că pot cere ajutor fără rușine. Când această lipsă se repetă, copilul se simte neimportant, nevăzut, ca și cum nu ar exista. În adolescență, experiența poate deveni mai intensă, deoarece tânărul dispune deja de cuvinte pentru a contesta lumea adulților, dar nu are întotdeauna siguranța necesară pentru a spune ce îl doare.
Cel devenit adolescent poate adopta, fără să-și dea seama, comportamente care îl îndepărtează de sentimentele sale. Poate căuta necontenit atenție și poate încerca să-și demonstreze valoarea agățându-se de alte persoane, de perfecționism sau de suprasolicitare. Toate acestea îl pot aduce în lumina reflectoarelor și îl pot valida pentru moment, dar nu rezolvă cauza problemei. Sentimentul de gol interior, impresia că ceva este fundamental greșit cu sine, dificultatea de a cere ajutor, rușinea, furia și sensibilitatea la critică pot rămâne ascunse în spatele unei aparente independențe.
Siguranța nu înseamnă numai protecție fizică, hrană și locuință. Ea presupune și recunoașterea nevoilor emoționale, psihologice și spirituale necesare unei vieți sănătoase. Sentimentele sunt o parte esențială a identității noastre. Când nu sunt observate sau validate, ajungem să credem că nu suntem importanți, că emoțiile noastre nu contează ori că sunt greșite. Adolescentul care primește constant acest mesaj poate rămâne în familie și, în același timp, poate dispărea din relație.
Familia și sentimentul de siguranță
Adolescența este vârsta la care copilul începe să se desprindă simbolic de părinți fără a putea renunța la nevoia de apartenență. Tocmai această tensiune o face vulnerabilă și fertilă. Tânărul caută un răspuns propriu la întrebarea „cine sunt?”, dar îl construiește din materialul relațiilor deja trăite. Mecanismele de apărare, de adaptare, de acceptare sau de respingere sunt, în bună măsură, învățate. Relația cu oamenii care ne-au dat viață devine una dintre matricile relației noastre cu viața și cu ceilalți.
Familiile iubitoare și funcționale le permit copiilor să se definească pe ei înșiși, pornind de la aptitudinile și înclinațiile lor. Ele oferă experiențe repetate de susținere, încredere și respect, din care se conturează identitatea. David P. Celani observă că, într-o familie sănătoasă, părinții tind să exagereze reușitele copilului (Celani, 2009, p. 33). Nu este vorba despre laudă lipsită de măsură, ci despre acel surplus de încredere pe care copilul îl poate transforma, mai târziu, în încredere în sine.
Copilul crescut într-o familie sănătoasă preia nu numai amintiri pozitive, ci și numeroase scene care îi structurează conduita: ce este acceptabil în relația cu părinții și frații, cum se repară un conflict, cum se cere iertare, cum se exprimă dezacordul fără retragerea iubirii. Așa cum haosul și disfuncționalitatea se pot transmite de la o generație la alta, tot astfel se transmit atitudinile sănătoase, bazate pe respectul pentru fiecare persoană și pe atașamentul profund față de ceilalți membri ai familiei.
O caracteristică a parentajului sănătos este existența unei filosofii de viață care călăuzește acțiunile și le conferă consistență. Planurile familiale le pot oferi copiilor un debut sigur și sentimentul continuității. Ele devin însă nocive atunci când nu mai sunt repere, ci scenarii rigide. Părinții pot pregăti copilul pentru o anumită carieră sau pentru succes social și financiar fără să se întrebe dacă acel drum îi aparține. Adolescența este momentul în care diferența dintre îndrumare și confiscarea viitorului devine imposibil de ignorat.
Din perspectiva dezvoltării, familia profund nesigură este cea dominată de haos, imprevizibilitate și discontinuitate. Personalitatea se organizează prin experiențe interpersonale repetate; lipsa unui număr suficient de relații coerente îngreunează formarea unui sentiment stabil de sine (Celani, 2009, p. 40). Adolescentul are nevoie să poată reveni la familie după explorările și eșecurile sale, fără ca întoarcerea să fie folosită ca dovadă că autonomia lui a fost o greșeală.
În această etapă, conflictul nu înseamnă întotdeauna că relația se destramă. Adolescentul verifică uneori dacă legătura cu părinții poate suporta diferența. Dacă nu gândește ca ei și dacă nu alege ceea ce au ales ei, mai are loc în familie? Răspunsul nu se găsește numai în ceea ce spun adulții, ci și în felul în care rămân alături de el atunci când apare dezacordul.
Una dintre greșelile pe care părinții le fac adeseori este să nu-și trateze copiii ca pe niște persoane diferite. Consideră comportamentul lor ciudat sau greșit, deși de multe ori nu este cazul. Fiecare copil are personalitatea sa, iar părinții încearcă uneori să o modeleze după propriul caracter. Mai mult, interpretează această intervenție ca pe o formă de educație. Părinții care nu au reușit să-și îndeplinească visele le pot proiecta asupra copiilor, fără să observe că drumul imaginat de ei nu este, în mod necesar, și drumul adolescentului.
Comunicarea este decisivă. Cu cât membrii familiei reușesc să se înțeleagă, să-și interpreteze cu bună-credință comportamentele și să-și perceapă dorințele și așteptările, cu atât adolescentul își dezvoltă mai mult capacitatea de a comunica. Aceste deprinderi contează nu numai la școală, ci în toate relațiile viitoare. Un adolescent ascultat învață să asculte; unul căruia i se permite să formuleze limite va putea, la rândul său, să respecte limitele altora.
Educația ca dar
Investiția autentică în educație are un sens diferit de investiția într-o afacere. În afaceri investești pentru profitul tău; în educație investești în devenirea celuilalt, fără garanția că rezultatul va confirma proiectul tău. Educația nu este o tranzacție prin care părintele dobândește drepturi asupra viitorului copilului. Este un dar care își atinge scopul atunci când cel care îl primește poate pleca fără să fie urmărit de o factură afectivă.
O concluzie se desprinde din povestea lui Ernest: dacă vrei să fii un părinte „suficient de bun”, în sensul lui Donald W. Winnicott, nu-i aminti copilului sacrificiile făcute pentru el. Sacrificiile au fost alegerile adultului. A împovăra fericirea copilului cu aceste alegeri înseamnă a-l face responsabil pentru o viață care nu îi aparține. Recunoștința poate crește într-o relație de iubire, dar nu poate fi pretinsă ca rambursare.
Cea mai importantă acțiune pe care o pot întreprinde părinții în vederea unei educații autentice este să creeze un mediu în care copilul vede că adulții se susțin și își asumă propriile vieți. Astfel se formează siguranța: nu prin absența oricărui conflict, ci prin certitudinea că relația nu este retrasă la primul dezacord. Adolescentul se poate simți atunci în siguranță și, treptat, poate deveni sigur pe sine.
Unde ne sunt, așadar, adolescenții? Uneori sunt foarte aproape de noi și totuși nu îi mai vedem. Îi căutăm în rezultate, în comportamente și în alegeri, dar mai rar în ceea ce simt. Îi putem regăsi dacă le oferim acel sentiment de siguranță din care să poată vorbi și din care să poată pleca spre propria viață fără să creadă că ne datorează fericirea lor.
Copilul este tabloul părinților și depinde de ei dacă imaginea va fi bine conturată, luminoasă și armonioasă sau difuză și neclară. Dar, ajuns adolescent, copilul începe să lucreze el însuși la acest tablou. Părinții pot oferi rama de siguranță și lumina necesară, însă nu pot picta în locul lui. Investiția autentică în educație înseamnă și puterea adultului de a accepta că această operă va avea, în cele din urmă, forma aleasă de cel care o trăiește.
Bibliografie
– David P. Celani, Plecarea de acasă. Cum să te eliberezi de trecut, Editura Trei, București, 2009.
– David P. Celani, Iluzia iubirii, Editura Trei, București, 2014.
– David Graeber, Datoria. Primii 5.000 de ani, Editura Art, București, 2021.
– Peter A. Levine, Traumă și memorie, Editura For You, București, 2018.
– D. W. Winnicott, Convorbiri psihanalitice cu părinții, Editura Trei, București, 2012.
– Menis Yousry, Descoperă-ți amintirile ascunse și adevăratul eu, Lifestyle Publishing, București, 2015.
[1] Mădălina Rațiu a obținut doctoratul în Management la Universitatea Valahia și este profesor titular la Colegiul Economic Mangalia.
[2] Doctorand al Facultății de Filosofie și Științe Social Politice, Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
INDICAȚII DE CITARE:
Delia Casiana Florea, „Unde ne sunt adolescenții? Investiția autentică în educație, între datorie și dar” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7-8/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
