Mat Messerschmidt
Copilăria americană pierdută
Dacă vreau vreodată să mă simt bătrân la patruzeci de ani, n-am decât să mă gândesc la copilăria mea, care pare să se fi desfășurat într-o lume cu totul diferită de cea în care trăiesc copiii de astăzi. Copilăria mea a fost foarte liberă, iar prin asta înțeleg, înainte de toate, liberă de școală. Orice copil simte școala ca pe o povară, dar, după ce am predat la liceu în Europa, pot spune acum că, prin comparație, anii mei de școală primară nu erau realmente atât de împovărați de ea. Aveam vacanțe de vară incredibil de lungi, pe care, încă de mici, ni le petreceam cutreierând în voie un cartier suburban construit în jurul unui parc care ocupa un cvartal întreg, aleile adiacente și peluzele din fața caselor, aproape publice. Era timp să intrăm în bucluc, timp pentru încercare și eroare, timp să inventăm jocuri.
Până să ajung la liceu mă mutasem într-un alt cartier suburban, într-un alt stat, dar, privind acum în urmă, ca adult care a predat cinci ani în școală, ceea ce mă frapează este din nou cât de liberi eram eu și noii mei prieteni. La începutul liceului am suferit o operație pe creier și nu-mi mai puteam ancora sentimentul propriei identități în sport, așa că m-am alăturat unui grup de cititori rebeli, care se considerau cu toții prea inteligenți pentru școală — pentru că și erau. Eram un grup radical, deși cu orientări ideologice schimbătoare, și petreceam ore întregi — adesea chiar orele în care avea loc fizica, imediat după pauza de prânz — discutând în contradictoriu despre organizarea societății în lumina a ceea ce tocmai citiserăm. La un moment dat, grupul nostru cuprindea un apologet de dreapta al feudalismului și monarhiei, un anarho-socialist, un libertarian, un susținător pasionat al sindicatelor și o persoană relativ nealiniată politic, din câte îmi amintesc. Dar opțiunile noastre se schimbau — ale mele cu siguranță s-au schimbat. Ne contraziceam și ne revizuiam ideile. Publicam proclamații în ziarul oficial al școlii și, la un moment dat, unii dintre noi au înființat un ziar rebel. Nu eram de acord aproape asupra nimic; spuneam cu toții lucruri absurde, pentru ca mai târziu să ne dăm seama că fuseseră absurde. Dar ne unea convingerea — pretențioasă și elitistă, dar totodată corectă — că ceea ce făceam noi era superior școlii, că a-l citi sau a discuta despre Kant, Marx ori Hayek în timpul orei de fizică era mai valoros decât să dai un test la fizică, nu pentru că fizica ar fi fost o disciplină decăzută, ci pentru că școala era un loc decăzut.
După ce mi-am petrecut o bună parte din viața adultă în Europa, dintre care patru ani predând în școală, am ajuns să înțeleg această copilărie ca fiind profund americană, cu bune și cu rele. Chiar și în orașul universitar în care am făcut liceul, școala publică frecventată de copiii profesorilor universitari avea standarde de neconceput după criterii europene. Uneori diferența dintre educația europeană și cea americană este exagerată, atât în discursul intelectual, cât și în imaginația publică, dar ea este totuși reală. Educația americană cere mai puțin. Și totuși, această laxitate a școlii americane crea și un spațiu liber pentru experimentare. Spun „laxitate” fiindcă nu vreau s-o idealizez — în cazul multor elevi, ea produce pur și simplu lene —, însă această paradigmă a libertății față de școală avea și o latură bună. Povestea nostalgică a elevului slab care își descoperă geniul renunțând la școală sau abandonând-o ar putea fi numită o piesă de Americana, dacă n-ar fi atât de uzată încât americanii nici nu mai observă că nu este un model universal și că revenirea constantă la această poveste este, de fapt, ceva specific american. Poveștile despre originile oamenilor de afaceri, inventatorilor, muzicienilor rock și artiștilor americani par să înceapă mai des cu momentul în care au abandonat școala decât cu orice alt moment decisiv al vieții lor. Povestea este spusă ca aceea a unui risc care se dovedește profitabil: puterea creatoare, încătușată de școală, este în sfârșit eliberată. Dar chiar și cei care rămâneau la școală, pe vremea când eram copil, erau relativ liberi de școală, tocmai pentru că trăiau în sistemul american, iar fiecare dintre membrii grupului de prieteni, atât de divers ideologic, pe care tocmai l-am descris, asimilase acest mesaj care opunea școala intelectului și imaginației eliberate. Bill Gates și Lady Gaga, celebri pentru faptul că și-au abandonat studiile și profund americani în această privință, poate că și-au descoperit geniul antreprenorial și artistic neluând prea în serios manualele; eu, în schimb, mi-am găsit drumul spre mediul universitar — și spre iubirea de cărți pe care această profesie o presupune — tocmai pentru că nu am luat prea în serios manualele. Imperativul „gândește cu mintea ta”, implicit în scepticismul american față de școală, poate că a hrănit, în generația mea și în cele dinaintea ei, nu o dată, voința de independență intelectuală și de explorare liberă.
Cred însă că lumea libertății copilăriei americane pe care am descris-o aparține trecutului. Una ar fi dacă acest lucru ar fi rezultatul unor standarde noi și mai înalte, dacă fiecare licean american ar trebui acum să-i citească pe Homer și Shakespeare pentru a absolvi, iar asemenea lecturi ar mușca din vacanțele lor de vară, odinioară glorioase; dar nimănui nu i-ar trece prin minte să susțină că așa stau lucrurile. Viețile elevilor din afara sălii de clasă au fost pur și simplu golite de libertatea pe care tocmai am descris-o drept un element fundamental al propriei mele copilării. Logica diviziunii muncii, formulată de Adam Smith în Avuția națiunilor, nu mai guvernează strict activitatea economică, ci a pătruns în lumea vieții și a determinat însuși caracterul educației parentale, creând o paradigmă în care expertiza pare necesară pentru fiecare aspect al vieții de după școală: părinții au nevoie de cărți de dezvoltare personală care să-i învețe cum să fie părinți și de câte un specialist diferit care să-i ajute în fiecare latură a dezvoltării copiilor lor. Pe lângă diversele activități extrașcolare orientate spre dezvoltarea unei abilități sau spre îmbogățirea CV-ului, psihologii, o altă formă de ajutor specializat, ajung adesea să preia prin externalizare îngrijirea emoțională. Copiii nu citesc mai mult și nici nu fac mai multă matematică, dar minutele vieții lor sunt repartizate mai conștient ca niciodată.
Dincolo însă de realitatea brută a reducerii timpului nestructurat, am creat o lume în care fascinația exercitată de asumarea riscului și de experimentare, pe care eu și cei de vârsta mea le practicam, s-a diminuat, iar pedeapsa pentru ele a devenit mult mai devastatoare. Copiii de școală primară nu aleg golul unui parc verde — un spațiu vid în care să inventeze jocuri — în locul plenitudinii senzoriale, ba chiar al suprastimulării senzoriale oferite de jocurile video concepute pentru ei de adulți. Liceenii nu mai aleg să stea, monarhistul lângă anarhist, în grupuri de lectură la ora prânzului, redactând pentru ziarul școlii manifeste care astăzi ar fi suficiente pentru a-i „anula” public, pentru că adulții au creat o lume în care democrații îi scot de la urmărit pe republicani pe rețelele sociale doar pentru că sunt republicani și le-au permis adolescenților să intre în această lume a adulților copilăroși, dându-le voie să aibă conturi pe rețelele sociale. Elevii nu învață mai mult la școală decât în vremea copilăriei mele. Dar, în lumea din afara școlii — care, în America copilăriei mele, părea un loc extraordinar de bogat pentru a învăța —, cu siguranță învață astăzi mai puțin, fiindcă explorează mai puțin, se aventurează mai puțin, riscă mai puțin.
Frumusețea copilăriei, pe vremea când eram copil, consta în posibilitatea de a greși. Am chiulit de nenumărate ori de la fizică și apoi am ajuns să fiu angajat ca profesor; eu și prietenii mei am scris lucruri ridicole din convingeri politice juvenile, pentru ca mai târziu să ni le regândim, ajungând organizatori politici sau, în cazul meu, profesor de teorie politică la universitate. Libertatea de a eșua de care ne bucuram a fost strivită în cazul copiilor care trăiesc permanent online și care văd că a spune sau a face un singur lucru neinspirat poate atrage condamnarea în masă în epoca algoritmului — copii cărora li se administrează doze de dopamină prin TikTok, în loc să fie încurajați să caute singuri experiențe palpitante și, eventual, riscante.
Adulții au construit lumea care a făcut imposibilă copilăria americană în sensul ei de odinioară. Iar acest lucru a putut avea loc fără o autoflagelare generalizată din partea părinților americani, fiindcă vina lor fundamentală nu a constat în faptul că ar fi întreprins o acțiune îndrăzneață și plină de riscuri care s-a dovedit ulterior o greșeală, ci în faptul că n-au făcut nimic: au rămas cu totul pasivi în fața unei schimbări tehnologice uriașe care a mutilat profund lumea copiilor. În linii mari, nu s-au opus jocurilor video; nu s-au opus ideii ca fiecare copil să aibă un smartphone; nu s-au opus mentalității potrivit căreia „există o aplicație pentru orice”, care i-a împins să creadă că fiecare secundă din viața copilului lor trebuie organizată și controlată conform recomandărilor unor specialiști. Pentru că adulții s-au comportat ca niște copii în sensul cel mai rău al cuvântului, copiii nu se mai pot comporta ca niște copii în sensul cel mai bun al cuvântului.
INDICAȚII DE CITARE
Mat Messerschmidt ,,Copilăria americană pierdută’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 7-8 / 2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
