Măgarul este cel care poartă sarcina grea a unor poveri neînsemnate, simbol al nelibertății și al prostiei, al ne-simțirii – premise ale efortului îndelungat și neinterogativ. Măgarul este ființa nereflexivă prin excelență, animalul cel mai umil, cel mai terestru, cel mai nerevoltat. Măgarul este cel care spune mereu Da (Ja), precum măgarul parabolei lui Nietzsche din Așa grăit-a Zaratustra. Măgarul este purtătorul prin excelență și o ființă caricturală prin natură: părând că imită calul, măgarul nu se ridică niciodată până la demnitatea și nu are aerul de libertate pe care acesta, oricât de împovărat ar fi, îl respiră. Măgarul este o încercare de cal, un crochiu, o eboșă.
Țara măgarilor – numele dat de Zeletin țării românilor – este de asemenea țara unor semi-oameni, a unor caricaturi ale oamenilor adevărați. Ceea ce caracterizează aceste ființe intermediare este lipsa idealului, absența oricărei pretenții de libertate, de fapt a oricărui sentiment al vieții, a demnității umane. Românii sunt prea puțini demni pentru a trăi cu adevărat. Dedați plăcerilor lâncezelii în propriul slin, ei nu iau nimic în serios: nici măcar pe ei înșiși. Nici o ființă nu poate fi mai ignobilă decât românul – consideră românii, ca niște măgari ce-și disprețuiesc măgăria, fapt pentru care orice creație originală, orice semn de talent și libertate a spiritului sunt, în „spațiul măgăresc”, sortite eșecului. „Zi-i român, și pace”, e zicala la care Zeletin face apel pentru a-și dovedi spusele.[1]
În Burghezia română, Ștefan Zeletin numește pentru fiecare treaptă a dezvoltării capitalismului, deci a burgheziei, câte un ideal corespondent. Chiar dacă la baza oricărei idei, schimbări și creații culturale stau, crede Zeletin în conformitate cu doctrina marxistă, relațiile de producție, economice, ale societății, totuși epifenomenul acestora, reflectarea lor în spirit este ideea, idealul. Capitalismul mercantilist produce, după autorul Nirvanei, idealul național, de unire și neatârnare, care, oricât de sublim ar suna, are la baza lui nevoia de protecție a industriei interne. „Idealul mercantilist e statul modern național și neatârnat. Același ideal a însuflețit și însuflețește încă România în actuala ei fază de dezvoltare.”[2] Idealul liberal – al libertății depline a indivizilor, „al individualismului, umanitarismului și cosmopolitismului” – corespunde fazei de maturitate a industriei, în care burghezia, simțindu-se aptă să meargă singură, fără ajutor, respinge sprijinul și intervenția statului, reducându-i importanța la rolul de „polițist”. În sfârșit, capitalismului industrial vine să-i ia locul capitalismul financiar, și cu acesta, un alt ideal înlocuiește idealul libertății indivizilor. Este vorba de idealul național imperialist în care națiunea nu doar își afirmă autonomia, ca în faza mercantilistă, ci își proclamă supremația, rolul civilizator, mesianic. Sursa acestui ideal este nevoia de a găsi noi piețe de desfacere pentru produsele unei industrii controlate și finanțate de bănci, industrie obligată să „vină în atingere directă cu publicul consumator, spre a-și cumpăni producția după nevoile interne.”[3] Exemple de țări burgheze care au trecut în faza imperialistă sunt Germania, Austro-Ungaria, Franța și America, cu precizarea că cea din urmă nu a cunoscut niciodată o „fază liberală.”[4] O precizare pe care Zeletin o reia de la Hilferding, aceea că burgheziile întârziate „sar peste faza liberală și înaintează de-a dreptul de la mercantilism la imperialism”, ni-l amintește pe Cioran, cel care în a sa Schimbare la față a României, propunea ca Bucureștiul să devină noul Constantinopol al Europei de sud-est. Fundamentele teoretice economice ale ideii formulate la modul imperativ de Emil Cioran, ca România să intre direct în faza imperialistă, le regăsim explicite în scrierea lui Zeletin. În noua eră de dezvoltare a capitalismului nu poți supraviețui decât dacă te consideri națiune aleasă și încerci să-ți impui produsele pe piețele externe, în timp ce îți protejezi propria piață. Un alt lucru comun pe care Zeletin îl împarte cu Emil Cioran este recunoașterea rolului revoluționar și modernizator al burgheziei române, ca și dezavuarea teoriei reacționare a „formelor fără fond”. La fel ca și Cioran, Zeletin subliniază rolul revoluționar al proletariatului, necesitatea industrializării și urbanizării, spre deosbire de curentele reacționare ale poporanismului și junimismului.
Spre deosebire de scrierea sa, Din țara măgarilor publicată în 1916, Burghezia română, apărută în 1925, dovedește o înțelegere profundă față de realitățile economice, sociale și politice românești, punându-le pe seama unei necesități istorice în care contrastele față de țările dezvoltate, civilizate, sunt atentuate, explicate, relativizate. România nu mai este, ca în prima sa scriere, o țară exotică, singulară în bestialitatea și primitivismul ei, ci este o țară prin nimic diferită de oricare altă țară civilizată care, la un moment dat al dezvoltării ei, a trecut exact prin aceleași probleme și convulsii prin care trece România actuală. Dimpotrivă, în câteva rânduri, românii sunt felicitați pentru „vitalitatea lor” – iată o diferență semnificativă față de Cioran, care-i considera pe români un popor lipsit de vitalitate – prin care au reușit să facă față unor condiții ce le-ar fi făcut pe alte popoare să fie șterse din Cartea vieții.
Chiar dacă cele două scrieri – Din țara măgarilor și Burghezia română – par a se situa la poli opuși, diferență ce poate semnifica un proces de „împăcare sufletească cu țara”, consider totuși că există o intenție comună celor două texte. Intenția este de a lămuri starea – în definitiv deplorabilă – în care se află națiunea română. Ditirambică în Din țara măgarilor, condescendentă și rațională în Burghezia română, analiza lui Zeletin privește aceeași stare de fapt, anume lipsa idealului, absență care dez-însuflețește, anesteziază și aneantizează spiritul unui popor. Îl putem aminti aici din nou pe Cioran care propune „fanatizarea” României fie și printr-un ideal de împrumut pentru ca, în sfârșit, aceasta să poată intra în istorie. „Țara măgarilor” este o țară fără ideal, o țară care nu crede în nimic și în primul rând în ea însăși, o țară a delăsării, o cîștigului mărunt (bacșișul), a ironiei ieftine (zeflemeaua, sarcasmul), a criticii iraționale și țâfnoase. „Țara măgarilor” este prezentă și în Burghezia română, păturile sale sociale – măgarii de la sate, măgarii de la orașe, cu cele trei clase ale sale, măgăreii, măgarii și măgăroii – sunt bogat ilustrate, chiar dacă după uzanțele discursului științific, academic. Titu Maiorescu, Dobrogeanu-Gherea, pe care îl citează masiv în derâdere, junimiștii – pot fi citați ca tot atâtea exemple de probitate măgărească față de adevărul rolului jucat de burghezie în emanciparea și modernizarea României. Măgarii de la sate sunt și ei prezenți în Burghezia română, chiar dacă tratați științific: delăsarea lor ancestrală, animalică devine un farniente specific unor țărani în curs de proletarizare, care nu au asimilat noua etică capitalistă, a muncii uniforme și regulate, rămânând tributari spiritului rural de a produce în salturi, doar pentru nevoile de consum. Măgăroii – preoții – sunt și ei prezenți, ca apărători ai intereselor marilor proprietari prin condamnarea cămătăriei și lăsarea ei în mâinile necredincioșilor, de unde rolul imens jucat de evrei în revoluționarea societății.
Așadar, atât în Din țara măgarilor cât și în Burghezia română, incriminată este inapetența românilor pentru ideal, inaderența lor la ideea care pune în mișcare întreaga viață. Idealul este pentru Zeletin stimulentul, fermentul vieții. Chiar dacă este o iluzie – așa cum ne face să credem în Nirvana. Gânduri despre lume și viață – idealul are darul de a întreține și de a menține viața, indiferent de forma în care se realizează, ca ideal faustic, al cunoașterii sau ca ideal erotic, reprezentat de Don Juan. Se deduce că, în lipsa idealului, viața sufletească se ofilește, în vreme ce omul se dedă plăcerilor slinoase ale delăsării și ale măruntelor bucurii trupești.[5] Problema fundamentală a operei lui Ștefan Zeletin este problema idealului, problemă pe care se străduiește să o descrie și să o soluționeze pe întinderea mai multor lucrări.
Astfel, dacă există trei feluri de idealuri sociale: idealul național al unității și autonomiei (corespondent fazei mercantiliste a capitalismului), idealul libertăților individuale (corespondent fazei liberale a capitalismului industrial și a schimbului liber), în sfârșit idealul național imperialist, al națiunii mesianice (corespondent fazei capitalismului financiar), există două forme ale idealului individual: idealul faustic, al cunoașterii absolut adevărate și idealul donjuanesc, erotic, al împlinirii prin iubire.
Există însă – iar aici apare lucrul cel mai interesant în filosofia lui Zeletin – un moment al devenirii spirituale a omului (și a popoarelor) în care idealul este depășit, lăsat în urmă, un moment în care omul se eliberează de ideal pentru a dobândi întreaga libertate de a fi el însuși. Acest nivel spiritual îl numește Zeletin „Nirvana” – o ultimă etapă în care omul recuperează întreaga spontaneitate a naturii și deprinde arta de a fi specifică geniului marilor poeți. Dacă idealul are rolul de a pune viața în mișcare[6], nu mai puțin adevărat este că tot idealul poartă vina de a o supune unor categorii, de a încerca să o introducă în niște scheme de gândire, de a o vinde ca sclavă unor idoli. La fel cum idealurile particulare se schimbă în momentul în care și-au împlinit menirea, pentru a lăsa locul altora, mai apte să susțină viața la un moment dat istoric, credința însăși în ideal trebuie părăsită în momentul în care își împlinește menirea, aceea de a-l ridica pe om la nivelul suprem de conștiință, conștiința supremației sale existențiale. Atunci omul, eliberat de ideal și liber pentru el însuși va găsi o cale de comunicare firească, spontană cu natura, cu viața vie, o cale din care gândirea, cu categoriile și ideile sale schematice s-a retras, lăsând locul sentimentului și simțirii. În Evanghelia naturii, Zeletin militează pentru această nouă și ultimă înfățișare a umanității eliberate de idealuri și de idoli, întru totul deschisă spre viață, caracterizată de un puternic sentiment al demnității tragice de a fi om, de a fi singura conștiință a lumii, fără religia unui Dumnezeu, doar cu religia încrederii în el însuși. Idealurile sunt iluziile necesare menținerii vieții în cazul unor oameni care n-au atins încă maturitatea necesară pentru a o trăi în adevăr, fără cârjele gândirii. Idealul nu este decât o treaptă intermediară pentru obținerea libertății depline a ființei umane. „Se vorbește mereu despre desăvârșire, și se vorbește zadarnic. (…) Ea se găsește însă întrupată în ideea, ce ei își fac de ființa supremă: de Dumnezeu. Nimeni nu și-a închipuit pe Dumnezeu ascultând de legi și norme, sau alergând după idealuri, ci trăind din plinătatea propriei sale desăvârșiri. Oamenii au priceput, deși fără a-și da limpede seamă, că regulile din afară sunt semne de nedesăvârșire, trebuitoare numai acolo unde lipsește tăria lăuntrică; de aceea s-au ferit a îngrădi în ele pe acela, ce-l socot ființă supremă. Numai despre om se crede că va ajunge la desăvârșire, supunându-l veșnic la legi și idealuri, dându-i încă cât se poate mai mult. Un ideal? Firește este unul, și acesta e de a trăi viața în toată plinătatea ei, așa cum oamenii și-au închipuit ființa desăvârșită. Idealul e de a ajunge la negarea oricărui ideal: de a întări natura noastră lăuntrică așa fel încât să putem întrupa în noi desăvârșirea divină. Atunci vine în adevăr timpul când Dumnezeu se face om sau – în alte vorbe – când omul realizează divinitatea în ființa proprie. Desăvârșirea, ce el alungase într-o lume de dincolo, înzestrând cu ea o ființă zisă supremă, se întoarce înapoi de unde plecase: în el însuși. Atunci orice sprijin din afară, orice norme sau ființe atotputernice dătătoare de norme, devin de prisos; căci omul trăiește ca și natura: prin el însuși.”[7]
În acest mers al conștiinței înspre ea însăși, românii nu au atins nici măcar treapta idealismului, fiind deci la infinită depărtare de depășirea idealului și de dobândirea libertății și demnității umane. Regăsesc în paginile lui Zeletin despre omul creator și liber similitudini evidente cu concepția lui Emil Cioran care și el vorbește despre un stadiu poetic ca fiind gradul ultim al desăvârșirii umane. Răspunsul la întrebarea ce dă titlul capitolului de față este așadar unul tragic: atingerea Nirvanei, a creativității spontane, întemeiată de sentiment și de o comunicare directă, contemplativă, cu viața într-o țară a măgarilor este o întreprindere solitară, individuală, pe cont propriu, unde „iluminatul” este marginalizat, nerecunoscut, supus oprobriului public.
[1] Se pare că acest auto-dispreț, această ură de sine are o îndelungată tradiție din moment ce se perpetuează până astăzi, la un secol de la scrierea cărții. Recent, Vasile Dem. Zamfirescu face o analiză a urii de sine a românilor în cartea sa Nevroză balcanică. Luca Pițu are și el o carte intitulată Sentimentul românesc al urii de sine. „Ca la noi la nimeni – așa repetă ei mereu față de isprăvile din care se alcătuiește atât de jalnica lor viață obștească. Această zisă, scurtă și simplă precum este, vorbește în realitate mai mult ca zeci de volume asupra felului cum singuri urechiații își prețuiesc nobilul neam. În adevăr, e de ajuns numai să le porți numele ca să fii pentru dânșii o făptură bună de nici o treabă. Tot ceea ce plămădește în sudoarea fierbinte a frunții un gânditor de același sânge e osândit mai dinainte la zâmbetele lor de milă. Măgarii par a-și cunoaște îndestul cuprinsul adânc de măgărie sufletească, oricât cearcă să-l ascundă în fața lumii, și a-și da bine seama că dintr-o asemenea obârșie nu poate să ia ființă nimic de soi. Astfel, orice zice și face un străin are pentru ei mai multă însemnătate decât orice zice și face unul de-al lor.” (Ștefan Zeletin, Din țara măgarilor, Nemira, 2006, p. 78)
[2] Ștefan Zeletin, Burghezia română, Editura Minerva, 2008, p. 19
[3] Ibidem, p. 24
[4] Ibidem, p. 25
[5] „Ca universul lui Aristotel, astfel viața omenească ar lâncezi în veci, dacă n-ar fi un Zeu s-o pună în mișcare. Această ființă supremă, ce atrage pe muritori spre dânsa, cum zâmbetele ființei dragi ademenește mereu pe iubit, e Idealul. El e pistonul magic, ce învârte mereu roata vieții: el e mâna tainică, pe care viitorul o întinde în prezent, spre a ține omenirea în necurmată alergare.” (Nirvana. Gânduri despre lume și viață. Ediția a doua, Editura Moldavia, Bacău, 2003, p.82)
[6] „Idealul nu este scopul vieții (căci viața n-are nici un scop, ea este doar un fapt), ci mijlocul prin care viața se realizează, se menține în mișcare.” Ibidem, p. 83
[7] St. Zeletin, Nirvana. Gânduri despre lume și viață. Ediția a doua, Editura Moldavia, Bacău, 2003, p. 68
Acest text face parte din cartea mea Idealul valah. Sondări în psihologia abisală a poporului român, Editura Ideea Europeană, 2017, pp. 33-40
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 