Amalia Gabriela Diaconeasa

În țara în care (aproape) nimic original nu se întâmplă, o filoloagă din Moldova se alătură mișcării ”Șî eu”. Dar pe linie culturală, unde fenomenul e încă mai firav. Și nu făcu un metru de autostradă să lege Moldova de Valahia, ci o carte (culegere de povestiri) ca să lege Valahia de Moldova. E mai corect așa, când e vorba de cultură. Cartea ”În numele tatălui” se transformă în ceea ce popular se numește best seller. Fără editură, fără reclamă, pentru că Natalia e self made woman, ca să continuăm în limbajul popular. Bine, aici e și meritul sistemului. Cum se spune, cei fără relații și pile n-au decât piață liberă. Și ea chiar a profitat de asta.

Cum a reușit acest lucru? Prin cea mai dificilă metodă posibilă: sinceritatea. Nu a scris ciudățenii supra-realiste, cu personaje care nu au cum să fie veridice nici după ce ai consumat LSD, ci despre oameni normali, autentici, pe care aproape că îți vine să zici că i-ai cunoscut. Parcă ai dat declarații la poliție despre ei… Parcă ar fi relatări jurnalistice, dar netendențioase, fără înflorituri, dar cu darul de a trezi reacții emoționale puternice. Și nu față de jurnalist sau partidul pe care îl susține/atacă.

Deși acțiunea se pretrece în România actuală rurală, postcomunistă, unde doar ce n-a avut sabie sau tanc (după caz) nu a făcut prăpăd în istoria recentă sau mai puțin recentă, cartea face analize de caz despre efectele pe termen lung ale oprimării, sărăciei, marginalizării și alte tare de acest gen. Dacă scoți niște regionalisme al căror sens nu l-am înțeles (mi-am adus aminte de senzația asta de când eram în clasa a II-a sau a III-a), unele referiri istorice, faptele și atitudinile pot fi transferate în alte zone geografice. Parcă aduce cu ”The Color Purple” al lui Spielberg. Oamenii nu trăiesc atemporal, cum spun unii, ci opțiunile lor sunt atât de limitate, că par prinși într-o conservă temporală. De fapt atemporalul înseamnă imposibilitatea schimbării, pe care de fapt o măsoară timpul. Afară de migrația în unele țări unde sunt primiți la muncile de jos, pe care nativii le evită, pentru ei nu s-a schimbat mare lucru în ultimele decenii. Se bucură de ceva tehnologie, ca apa la țeavă, termopanele și mai ales telefoanele mobile, dar cam atât.

În situația lor, în care dezvoltarea normală neuropsihică e o glumă proastă, căutarea fericirii o ofensă la adresa experiențelor lor, personajele dezvoltă tot felul de comportamente aberante, în funcție de sex, vârstă și alte caracteristici.

Femeile dezvoltă depresie și un fel de hiperactivitate mascată într-un cult al muncii. Hiperactivitatea se dezvoltă ca răspuns la depresie și la animale. Conștiința politică, în cazul lor feministă, ține de o (im)posibilitate pe care numai unul ca Marx poate ar fi avut tupeul s-o pretindă. Sigur, nu a pretins-o la femei, dar a pretins-o de la muncitorii oprimați. Numai că ei nu arată (nu se poartă) conform predicțiilor lui, ci conform cărții Nataliei Țurcanu-Onofrei. Bărbații nu sunt funcționali nici măcar cât femeile. De fapt cine ar putea să spună că femeia e egală cu bărbatul în fața traumelor? Răspunsul lor la probleme e violența, mai ales contra femeilor. Căci ele nu sunt periculoase, nu le ia nimeni apărarea. Violența domestică e omniprezentă și din abundență. E singurul lucru de care comunitățile respective nu duc lipsă. Dar cum se vede, cum se știe din biologie, femeile (femelele) sunt îngrozitor de rezistente. Supraviețuiesc la tratamentul ăsta imposibil, muncind din greu, având grijă de copii și de gospodărie. Drepturile omului, în primul rând dreptul la sănătate, nu există pentru ele. Îmi aduc aminte că acum câțiva ani, bunica omenirii, trecută de 110 ani, era o femeie din Italia, care fusese victima violenței domestice, și care provenea dintr-o comunitate similară celor descrise de Natalia Țurcanu-Onofrei. Văzusese războiul și dictatura lui Mussolini. Rezistența la suferință fizică ar trebui să fie sport olimpic. Sigur, femeile se mai sinucid uneori, mai fac boli cardiovasculare și cancere, dar în mare se mențin pe poziție, adică funcționale. Văduvia e o binecuvântare pentru ele, chiar dacă trebuie să muncească și mai mult. Dar capătă un pic de libertate și un pic de putere. Pe care o exercită cum pot în stil matriarhal. Soft, adică. Ce nu se vede e că văduvele trăiesc mai mult. Conform statisticilor. Cartea această arată bine de ce.
Bărbații, afară de violență, soluția lor la toate problemele, mai recurg la excesul de substanțele care le sunt la îndemână. Adică la alcool, cu binecunoscutele efecte asupra creierului și a ficatului. Unii fac ciroză, alții se mai și sinucid. În condițiile astea, relațiile dintre oameni pot fi într-un singur fel: abuzive. Și abuzul e creativ, nu e rigid și plicticos ca o relație bună, cum ar spune Tolstoi.

Cartea Nataliei Țurcanu-Onofrei pe mine mă satisface din multe puncte de vedere, dar și…pe linie de boli. Sunt menționate tot felul de bunătăți care fac ravagii în epoca noastră, și care se pare că nu ocolesc nici comunitățile izolate, fără cale ferată. Sigur, nici incestul și pedofilia n-o fac. Acum o sută de ani, chiar mai puțin, altfel ar fi arătat tabloul patologic. Bolile așa-zise ale civilizației nu au nevoie de autostradă.

Perla coroanei de morbidități este coreea (coreea vine de la dans în greaca veche, choreia) Huntington, o boală genetică rară dată de un prion, o proteină anormală care se pliază defectuos. Boala e cumplită și incurabilă. O familie, tatăl și fiica, au câștigat la loteria genetică. Dar partea bună e, cum se vede din carte, că nu îți ia violența… Nu înainte de a-ți lua mersul, cum se spune. O fi pe cromozomul Y, n-o fi, rezistența asta…. Boala crează dificultăți mari cu funcțiile motorii banale ca mersul, vorbitul și orice alte activități, dar dacă vrei să-ți bați nevasta care te îngrijește când ești deja la pat, dacă ai voință, te descurci.

În numele tatălui are darul dar de a spune adevăruri pe care oamenii le știu, dar se prefac că nu. Sau pe care vor să le uite…