Cred că avem în față cea mai succintă și cuprinzătoare descriere a necesității imperioase a unui confident: tu însuți sau, astăzi – de ce nu?! -, un consilier filosofic! Până la urmă, con-știința e doar un fel de a spune că nu putem „ști” ceva decât „împreună-cu”. Iată fragmentul:

„Oare conștiința nu a apărut ca o autoconfesiune a unui defect, pe care ne e rușine sau frică să-l declarăm social? Se știe că societatea înseamnă represiune și constrângere la respectarea anumitor valori. Dar oamenii au păcate: abateri de la morală, insuficiențe fiziologice, decăderi intime, momente de umilință, de oroare. Toate emoțiile tind la expresiune. Dar aceste viții sau insuficiențe nu pot fi spuse nici celui mai bun prieten. Cu cine să vorbim de ele, fiindcă nu suntem siguri de indulgența ori comprehensiunea completă, indiscutabilă, a nimănui? Există un singur prieten, care tolerează totul, care ne înțelege și ne justifică. Acela suntem noi înșine. A început atunci discuția cu acel excelent prieten care suntem pentru noi. Lui îi putem face orice confesiune: putem fi siguri că nu va spune nimănui nimic, că nu va trăda secretul. Conștiința e o autoconfidență.” (M.R. în „Scrieri din trecut. În filosofie”)

Așadar, dacă nu sunteți foarte buni prieteni cu voi înșivă, cu omul din oglindă sau cu fantoma de sub mantie, poate ar merita riscul să vă încredințați unui bun prieten filosof sau, în orice caz, mai știutor în ale vieții valuri.

Surse foto: 1. „Mantia conștiinței” de Anna Chromý

2. F.N. Chifflart, La Conscience: https://www.maisonsvictorhugo.paris.fr/fr/oeuvre/francois-nicolas-chifflart-la-conscience-vers-1885