Statul este fundat pe o concepție pesimistă asupra ființei umane: omul e rău, deci trebuie păzit și pedepsit. Sigur, există variațiuni ale acestei teme: unii oameni sunt răi, unele categorii sociale / etnice / rasiale sunt rele, dar de fapt nici un stat nu ar îndrăzni să ofere garanții în acest sens: la limită oricine poate să devină rău. Și poate să devină pentru că omul poartă potențialul răului în chiar natura sa. Prezumția de răutate este cea care guvernează relația dintre autoritățile statului și cetățenii săi.[1]
Cu cât un stat este mai puternic cu atât pesimismul privitor la om este mai accentuat și mai răspândit prin tot felul de canale de propagandă. De altfel, propaganda statului autoritar constă în esență în a răspândi știri privitoare la răutatea omului, în aceste regimuri proliferează publicații și știri legate de criminalitate, în genere de bestialitatea ființei umane. Îmi amintesc că în perioada comunistă o revistă foarte citită era Pentru Patrie[2], organul de presă al Miliției (Poliția de azi) unde se tipăreau articole (unele probabil inventate de fantezia bolnavă a milițienilor) despre practici aberante: acte de cruzime gratuită, crime fără sens, orori comise în numele nebuniei. Revista era foarte populară pentru că acționa ca o consolare, ca o defulare a unei populații prinse în chingile unui sistem polițienesc: iată ce s-ar întâmpla dacă nu am fi noi ca să te apărăm de bestialitatea omului, la limită de propria ta bestialitate care nici nu știi când și cum poate surveni. Statul – oricât de inconvenabil ar părea pentru dorința noastră de libertate – este mereu de partea rațiunii și deci a binelui, repere pe care omul tinde să le piardă în stare de libertate. Statul polițienesc își demonstrează necesitatea arătând că omul liber este, la limită, un nebun în libertate și că nebunia și răutatea lui sunt direct proporționale cu gradul său de libertate. De altfel, în aceeași perioadă cele mai citite cărți erau romanele polițiste, unii autori români de romane polițiste putându-se lăuda cu tiraje perfect comparabile cu cele exitente pe marile piețe de carte din străinătate: Rodica Ojog Brașoveanu, Haralambie Zincă ș.a.
La un an după revoluție revistei poliției comuniste i-a luat locul Infractorul, publicație cu o imensă difuzare. Ne aflăm în anii 90 când dezbaterea principală care diviza România se ducea în jurul alternativei: stat sau individ, putere sau libertate, centralism sau piață liberă, socialism sau capitalism. Or, susținătorii puterii statului versus libertate individuală aveau tot interesul în a răspândi informații negative privitoare la omul liber, iar Infractorul contribuia din plin la acest soi de propagandă. Ideea era să convingi că omul este rău într-un mod nejustificat și neprovocat, deci irațional, nebunesc, motiv pentru care rolul de mecanism de control al statului se impunea fără discuție. O vorbă foarte vehiculată în acea epocă era: ‘ți s-a urcat democrația/libertatea la cap’ ca și cum cele două – democrația și libertatea – ar fi avut aceeași calitate cu a alcoolului băut în cantități nemoderate: de a elibera ce e mai rău, urât și nebunesc în ființa umană.
În această dezbatere un rol crucial pentru ‘partea libertății’ individuale l-a avut apariția revistelor și literaturii erotice. Prima revistă „sexy”, apărută imediat după Revoluție, a fost Oblio[3], culmea o revistă de partid, mai precis revista Partidului Național Democrat, sub redacția lui Narcis Zărnescu, ziar opus puterii de la acea vreme.[4] Zărnescu[5] dacă a fost conștient de ce face trebuie calificat ca un om de geniu. El a avut geniul de a-și da seama că esențial în dezbaterea privitoare la libertate versus stat este să operezi asupra aparatului fantasmatic al omului, cum ar spune Ioan Petru Culianu, aparat guvernat de eros, de principiul plăcerii. Or, Oblio convingea imagistic, prin imagini excitante, prin dicționare de poziții sexuale, prin horoscoape erotice că omul liber, omul în stare de natură urmărește o plăcere inofensivă, în orice caz o plăcere necriminală, că omul liber vrea mai mult sex decât crimă, că plăcerile naturale ale omului nu sunt date de cruzime și bestialitate, ci de plăcerea sexuală care este prin definiție reciprocă. Altfel spus, ideea inoculată subliminal de Oblio era că ființa umană în stare de libertate urmărește să-și atingă într-adevăr binele propriu (în acest caz plăcerea sexuală) dar că acest bine nu doar că nu contravine binelui celuilalt (plăcerii celuilalt), ci este ‘dependent’ de el, este potențat de nivelul de satisfacție al celuilalt, este obținut într-un exercițiu simultan în care fiecare parte se simte cu atât mai mulțumită și mai împlinită cu cât cealaltă parte se simte mai bine.
Dacă România ar ridica echivalentul Statuii Libertății, aceasta ar trebui să poarte chipul lui Oblio. Prin intervenția la nivelul aparatului fantasmatic al omului românesc a adus servicii imense instalării democrației și libertății în România. După această adevărată a doua revoluție inițiată de Oblio, dar nu chiar imediat, presa și literatura erotică explodează în România bucurându-se de tiraje enorme, deopotrivă cu canalele pornografice care grație televiziunii prin cablu și legislației permisive se înmulțesc ca ciupercile după ploaie.
Creatorii Infractorului trebuie să se adapteze pieței și lansează perechea lui, Infractoarea cu o tentă sexuală, pornografică ceea ce îngroapă definitiv pretențiile totalitariste ale statului de apărare a omului de răul din om.
Tocmai de aceea reprezentanții puterii statului vituperează împotriva erotismului și a libertății sexuale. Ei simt că cel mai redutabil instrument de contrapropagandă este presa și literatura erotică a cărei idee fundamentală este: binele propriu este armonios cu binele celuilalt. Omul liber nu urmărește crima, cruzimea, ci satisfacția erotică, dragostea, iubirea. În această ordine de idei, trebuie amintit de asemenea că imediat după revoluție literatura polițistă este înlocuită cu o imensă literatură erotică. Cărțile Sandrei Brown – și ale epigoanelor ei – se vând ca pâinea caldă vreme de aproape un deceniu.
„Dați omului drumul din cușcă și va mușca în stânga și-n dreapta, va sfâșia, va ucide, va tâlhări, va viola” – spun reprezentanții statului prin organele lor de presă – Pentru Patrie și Infractorul. „Dați omului drumul din cușcă și se va apuca să-și seducă semenii, să-i convingă că este iubibil, frumos și atrăgător”, vor spune reprezentanții libertății mai întâi prin – Oblio apoi prin literatura și canalele erotice. Iar pentru a se face plăcut, el trebuie să corespundă așteptărilor, să știe ce le face celorlalți plăcere și ce e bine pentru ei.
Astăzi trăim vremuri tulburi. Televiziunea și presa mainstream este capacitată exclusiv de programe de tip Crime scene, știrile negative sunt singurele știri, iar cele pozitive sunt fade și neconvingătoare mai ales pentru că de obicei nu fac decât să continue spirala răului social. Este prezentată drept știre pozitivă aceea că cineva a câștigat un premiu, o competiție sau la loterie, or acest pozitiv se construiește pe spatele unui imens negativ: câștigul miliardarului de la loterie este furnizat de pierderile cumulate a milioane de oameni. Și tot așa cu restul.
Arhetipul jocului win-win este sexualitatea, singura activitate care presupune satisfacerea reciprocă în mod ideal și, deopotrivă, real (căci doar în sexualitate normalitatea este dată de ideal). Or, observăm că sexualitatea s-a refugiat astăzi pe internet, acel no man’s land, încă spațiu al activităților nu foarte reglementate. Canalele și revistele erotice au dispărut, interesul pentru erotic este dosit la umbra spațiului virtual (unde, mai grav, se alterează și proliferează într-o pornografie altoită cu criminalitatea, așa cum scrie Maria Cernat în recenzia ei la cartea lui Louise Perry, The Case Against Sexual Revolution). Acesta este un simptom al faptului că ne găsim în fața unei societăți cu tendințe puternic antidemocratice și antiindividualiste. Programele și emisiunile legate de criminalitate sunt preferatele publicului unor media mainstream care-i setează mintea în conformitate cu „pesimismul de stat”: credința în negativitatea inerentă naturii umane fundamentează revendicarea puterii totale de către stat, indiferent de forma sa, chiar dacă, la limită, statul se va redefini ca putere a marilor oameni de afaceri, a elitelor financiare ale lumii, de tip E. Musk.
Să reamintim cu această ocazie ca A. Schopenhauer, unul dintre cei mai mari reprezentanți ai pesimismului era un conservator, un antirevoluționar pur sânge și un misogin feroce, detestând sexualitatea…
P. S.
Cititorului interesat de tema abordată aici îi recomand un articol despre dezerotizarea discursului cinematografic atât in dictaturile de stânga, cât și în cele de dreapta: Alexandru Ionașcu „Cum cenzurează dreapta vs. cum cenzurează stânga” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2023
De asemenea, ne putem gândi la diabolizarea sexualității de către regimurile eclesiocrate care au intuit corect că sexualitatea normală (plăcerea de dragul plăcerii și împreună cu plăcerea celuilalt) inducea o idee optimistă cu privire la om, alternativă insuportabilă pentru regimurile totalitare fundate pe o concepție pesimistă asupra ființei umane: omul liber dă curs unei cruzimi naturale, ‘motivată’ de plăcerea… gratuită stârnită de suferința semenului sau de interese puternic egotiste.
[1] Vezi în acest sens Erich Fromm, Anatomia distructivității, Editura Trei, 2015. E drept că Fromm consideră că în principal adepții dreptei sunt înclinați să îmbrățișeze o asemenea ideologie asupra omului, în vreme ce stânga este mai optimistă în privința umanității ființei umane. Cu toate acestea diferențele se șterg atunci când avem de a face cu un stat autoritarist, fie el de stânga sau de dreapta, așa cum arată și Alexandru Ionașcu în articolul citat.
[2] Vezi istoricul acestei reviste aici: https://pentrupatrie.mai.gov.ro/istoric/
[3] Titlul revistei trimitea la titlul unui celebru film de desene animate, realizat în anii 1970 unde Oblio este singura ființă cu cap rotund într-un lume în care toți locuitorii erau deținătorii unor capete ascuțite, țuguiate și tot ce construiau era făcut după „capul lor”, vreau să spun după forma capului lor. Filmul poate fi vizionat aici: Oblio (1971) – YouTube
[4] Un foarte interesant reportaj fotografic despre Oblio și primele publicații postcomuniste cu tentă sexuală se poate accesa aici: Cum arătau primele reviste românești cu sex de după Revoluţie (vice.com)
[5] Foarte interesant este și autoocultarea fondatorului ziarului Oblio. Pe internet găsim informații despre un anume Narcis Zărnescu – dar care pare să nu-și mai asume nicio legătură cu întemeirea acestei reviste. Detalii aici: https://www.intelligenceinfo.org/redactia/narcis-zarnescu/
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 