Horia Vicențiu Pătrașcu

Misoginismul are două forme: una, rudimentară, în care genul feminin e detestat și ridiculizat și alta, chipurile mai rafinată, în care femeia e proslăvită ca fiind cea mai divină făptură de pe pământ, ‘etern’ ce ne poartă-n tării… Numai pe naivi îi poate deruta coexistența unei superbe lirici amoroase în trecutul Europei cu politicile reprimatoare ale prezenței femeii în viața publică (educație, religie etc). Beatrice și Laura în aceeași epocă cu vânătoarea de vrăjitoare… Fecioara Atena în aceeași epocă cu ținerea femeii în rândul sclavilor și al copiilor fără minte… Fecioara Maria concomitent cu oprirea femeii de la slujirea preoțească… Astăzi, misoginii care vor să pună piedici feminismului spun: ‘dar, vai, stați să vedeți, femeia nu are cum să fie egala bărbatului pentru că, știți, ea îi este de fapt superioară…’ Tot astfel musulmanii radicali de azi susțin că tocmai respectul lor nemăsurat față de femei este motivul pentru care o îmbracă în sac și o țin în casă, lipsită de carte și de contacte sociale.

Tot așa elogiile închinate Omului se fac auzite, ca vuietul înaintea unui cutremur, în preajma celor mai abominabile crime împotriva umanității. Renașterea este simultan un grețos imn închinat ‘demnității omului’ (Pico della Mirandola) pe fondul autodafeurilor și războaielor religioase. Heidegger făcea din Om locțiitorul Ființei exact înaintea celui de-al Doilea Război Mondial, iar – înaintea lui – Hegel înălța conștiința umană la rangul de teren de realizare a spiritului absolut în epoca oribilelor crime ale Revoluției Franceze. Excesiva odă a lui Levinas  închinată divinității și transcendenței celuilalt se îmbină cu gemetele milioanelor de morți din tot secolul XX, secol care va defila în istoria umanității cu deviza răsturnată a celei de-a șasea porunci: ‘Să ucizi!’

Ori de câte ori auziți imnuri de slavă la adresa Omului așteptați-vă la salve trase cu cea mai mare înverșunare în oameni. Antropocentrismul este preludiul și sunetul de trâmbiță ale oricărui genocid. Nu ura, ci dragostea față de Om și umanitate este invocată ca justificare – deopotrivă afectivă și teoretică – pentru uciderea oamenilor în carne și oase. Nu prea există exemple de mizantropi sau sceptici care să orchestreze genocide sau execuții publice. Stalin era un ‘umanist’, Nero iubea artele frumoase, teatrul, filosofia…

Mă întorc la misoginism.

Într-o lume ideală, desigur, misoginismul nu ar trebui să existe sub nici o formă sau mască a lui. În lumea reală însă constatăm că misoginismul atinge cele mai mari culmi de oribilitate simultan cu proslăvirea femeii, cu ‘divinizarea’ ei, cu identificarea Femeii cu însuși Dumnezeu. Un tratament simptomatologic al misoginismului și al abuzurilor în contra femeii implică identificarea și izolarea exaltaților adoratori ai Femeii. Camil Petrescu, de altminteri un misogin sulfuros, făcea o ideologie a crimei din gelozie pe baza ‘drepturilor de viață și de moarte’ pe care ți le dă… iubirea (Ultima noapte de dragoste…). Dacă Paradisul lui Dante, mai mult decât Infernul și Purgatoriul, ar fi fost menținut la Index, multe vânătoare de vrăjitoare ar fi fost evitate…

La fel se poate spune despre elogiul deșănțat adus Omului de către un Pico della Mirandola – condamnarea lui de către Biserică e semnul că venerabila instituție, expertă în teoria și practica Morții, a depistat suficiente motive pentru a-și manifesta rezerva față de posibilul efect al unei asemenea abordări, efect numit de Cioran ‘asasinatul din entuziasm’.

Aztecii, în procesul de sacrificare a unui om sau, mai răspândit, a unui cuplu de tineri frumoși – își proclamau mai întâi viitoarele victime rege și regină, ba chiar întrupări ale zeilor, și li se închinau – cu tot protocolul corespondent câte un an de zile, cei doi fiind, în tot acest timp, ținuti sub pază strictă pentru că, știind ce-i așteaptă, în ciuda onorurilor deosebite, cuplul regal sortit căsăpirii încerca, nu de puține ori, să-și pună picioarele pe spinare.

Noi, astăzi, mai avizați decât bietele victime ale ‘umanismului’ aztec, ar trebui să devenim profund neliniștiți ori de câte ori auzim cântece de laudă aduse Omului, ori de câte ori antropocentrismul atinge punctul de fierbere. Aberațiile antroposofice ale unui Rudolf Steiner sunt trâmbițele apocaliptice ale celor două războaie mondiale.

În mod curios, o viziune lucidă, relativistă și sceptică asupra celuilalt, asupra omului în genere (și asupra ta însuți) întemeiază – oricât de nespectaculoasă ar fi ea – cea mai… necriminală relație cu celălalt și cu tine însuți. Adorarea celuilalt, vederea lui ca… întruchipare a transcendentului, stă la baza posibilității de a-l ucide. La fel, adorarea de sine, autolatria, este introducerea – mai scurtă sau mai lungă – la o fatală autosuprimare (vezi mitul lui Narcis).

Iar dacă presupunem că nu se poate scepticism fără un pic de mizantropie, că luciditatea și ironia presupun o doză oarecare de animozitate, rezultă că tocmai mizantropia bine temperată și, mutatis mutandis, misoginismul sau misandria… primare, rudimentare sunt, într-o lume reală, nu în una ideală, căile de salvare de potențialul criminal al idealizării femeii, bărbatului, Omului…

(Glumele pe seama bărbaților practicate, în șezătorile lor, de femeile de la țară aveau un rol cathartic… de defulare a frustrărilor acumulate, de punere în relativ a unui individ care juca rolul de stăpân fioros. La fel, glumele pe seama ‘muierilor’ din sat –  din cluburile exclusiviste masculine detensionau atmosfera uneori prea încărcată erotic – cu potențial idealist-criminal. Sarcasmul oamenilor rurali exprimat fie și numai în poreclele de o infinită ingeniozitate cu care se gratulează unii pe alții  întemeiază un tip de relație inter-umană relativist, ironic și autoironic care îndepărtează riscul unei inflamări timice…  care a stat, de prea multe ori, la baza loviturilor… cauzatoare de moarte.)

sursă ilustrație: Othello and Desdemona by Alexandre Marie Colin. via Wikimedia Commons