Horia Vicențiu Pătrașcu

A plăti singur marfa pe care o cumperi din magazin este una din imaginile pe care în urmă cu câteva decenii le-am fi considerat distopice, o imagine emblematică a dresajului social dus la desăvârșire. Omul hipercorect care, dintr-o înaltă conștiință civică – și nu din teama de a fi prins și pedepsit! – respectă toate regulile pare un șoricel trepanat care apasă butonul prin care se electrocutează singur pentru că nu a „rezolvat” labirintul.

Consumatorul de azi care – fără să se teamă de casier/paznic – își plătește frumos și conștiincios cumpărăturile, ba chiar stă la coadă ca să-și plătească marfa cumpărată – mi se pare că face parte din aceeași categorie. Mai mult decât atât nu poate fi decât să ne imaginăm un flămând sărac care – chiar dacă nu-l vede nimeni! – moare de foame în fața vitrinelor pline și deschise doar pentru că nu are cu ce plăti…

Furtul mi se pare una dintre cele mai mari tentații ale ființei umane, e atât de omenească această înclinație (oare pentru că proprietatea nu e naturală?) încât până și Dumnezeu o interzice abia spre finalul celor zece porunci, în rândul celor mai slabe și inofensive păcate, mărturia strâmbă și invidia.

Am fost tentat să fur de multe ori – în copilărie am și furat un fluier de pe o tarabă – și fără să fiu cleptoman am fost mereu conștient că singurul lucru care mă împiedica să plec bine mersi cu câte o carte dintr-o librărie, de exemplu – era frica de a fi prins și, mai ales, teama de a nu mă obișnui cu această îndeletnicire care mi se părea atât de naturală încât e suficient să o guști odată ca să nu te mai poți dezbăra…

Ce ne face să nu furăm? Frica de a fi prinși, nimic altceva decât frica. Altfel suntem hoți din născare, urmași de hoți pur-sânge, căci uitați-vă înapoi, marile civilizații au fost clădite prin furt, prin înstăpânire pe bunul celuilalt și chiar specia noastră pare să provină din niște maimuțe mai lipsite de scrupule față de bunurile celorlalte. Și astăzi ne mândrim că furăm „meserie” și „inimi”.

Dimpotrivă a te opri de la tentația furtului este o chestie oarecum contra-naturii, rezultatul unui imens travaliu de dresaj social (copiii mici nu se simt vinovați dacă-i deprivează pe alții de jucăriile lor), iar dintre toți infractorii – hoții sunt cei care dorm cel mai bine noaptea, conștiința lor nu este aproape deloc încărcată… Am impresia că cleptomanii sunt cei mai nefericiți oameni, cei mai nedreptățiți în societatea noastră, sunt oamenii „normali”, primordial-normali, care suferă din cauza că sunt opriți de la manifestarea unui instinct, a unei înclinații naturale.

Dar, mă rog, asta e societatea, ne supunem, am înțeles că e mai bine să nu furăm ca să nu fim și noi victimele furtului sau pentru că putem face pușcărie. Dar de aici până la a cere consumatorului să-și plătească benevol cumpărătura, dintr-o adâncă conștiință civică, stând la coadă în fața caselor de marcat – e parcă prea mult.

În curând vom merge și la aparatul de dat palme pentru a ne pedepsi pentru că am aruncat mucul de țigară pe jos. Și o să băgăm și fise pentru a-l pune în funcțiune!

P.S.

Dacă avem vreun sentiment „moral” împotriva furtului el este – parcă mai mult decât celelalte sentimente morale – un sentiment intelectual, rezultatul unui raționament: ce ție nu-ți place, altuia nu-i face; dacă toată lumea ar face la fel și nu ar plăti cumpărătura – cel care mi-a livrat produsul nu va mai putea să producă etc. Nu e un sentiment natural-moral, așa cum este mila de exemplu sau repulsia față de uciderea unui semen.

Ca o confirmare a ceea ce spun: uitați-vă la primele momente de anomie socială, în caz de cutremure, catastrofe etc – prima și cea mai largă infracțiune care apare este furtul din magazine (mai ales că magazinul este mai impersonal, nu sugerează deposedarea unei persoane în carne și oase). Oamenii nu se apucă să omoare sau să chinuie alți semeni, ci să jefuiască magazinele – ceea ce spune totul despre cât de „natural” este sistemul antifurt al societății actuale.

De altfel, grecii antici, mai apropiați de zei și de adevăr, au recunoscut această înzestrare naturală a ființei umane în cel mai înalt grad, alocându-i un patronaj divin în persoana lui Hermes, mesagerul zeilor, culmea ironiei, același care guverna și comerțul! 🙂

Sursă ilustrație: Landscape with Apollo Guarding the Herds of Admetus, 1645 – Claude Lorrain – WikiArt.org