Într-unul dintre dialogurile sale, Platon face un reproș fundamental textului scris: nu răspunde la întrebări, nu vorbește, este „mut”[1]
Aceste trăsături privative sunt de fapt eufemisme pentru semnele „morții”. Ce vrea să spună Platon cu această ironie este că un text scris este un fel de „limbă a morților”, adică un…paradox, o imposibilitate. Fiindcă în acea vreme sofiștii excelau în discursuri scrise, iar logografii, anticipându-i pe avocații de azi, făceau carieră parajuridică scriind pledoarii pe care acuzații erau nevoiți să le memoreze pe de rost, a sugera că discursul scris este o limbă a morților însemna, de fapt, a-i batjocori pe față pe cei dedați scrierii de discursuri. A-i pune pe acești indivizi în aceeași oală cu autorii de epitafuri sau – adaptând un pic imaginea – cu fantomele care transmit mesaje scrise din lumea de dincolo – era un sarcasm extrem de reușit de limba ascuțită pe care Platon o moștenise de la Socrate.
Paradoxul nu se oprește aici. Toate acestea Platon le „spune” în… scris. Pariul lui Platon, probabil miza întregii lui vieți era să inventeze o formă scrisă, un gen literar în care să transpună esența dialogică a limbii vii. Ca să înțelegem pe deplin măsura îndrăznelii lui Platon, imaginați-vă că acum 2.400 de ani cineva a vrut să „inventeze” nu doar magnetofonul / casetofonul / recorderul, ci un „aparat”, o mașinărie prin care cel dispărut era capabil să comunice – în sens propriu – cu cei din posteritate, era capabil să „le răspundă la întrebări”, să poarte un dialog cu ei.[2]
Aceasta este miza extraordinară a „invenției” lui Platon și ne putem întreba dacă nu chiar a reușit dat fiind imensul, incomparabilul renume al autorului acestei mașinării numite „dialoguri”. Cititorul unui dialog scris de Platon reușește să intre – realmente – în conversație cu personajele de acolo, acestea se pare că îi răspund la întrebări – căci fiecare cititor are, aproape de fiecare dată, impresia că surprinde altceva decât înaintașii săi, că Platon „îi spune” ceva cu totul nou, cu totul diferit. Interpretările și filosofiile inspirate de Platon sunt atât de vaste încât o vorbă celebră spune că „întreaga filosofie europeană este doar o notă de subsol la opera lui Platon”.
Ei bine, lăsând un pic deoparte chestiunea fiabilității invenției lui Platon, cred că afirmația din Phaidros atinge, într-adevăr, esența limbii scrise. Căci această formă de comunicare este, literalmente și fără ironie, o limbă a morților, o limbă prin care cei care nu mai sunt le vorbesc celor nenăscuți încă, este o „mașină a timpului” sau un… spațiu ideal care prezentifică o legătură irealizabilă materialicește vorbind, care face posibilă intrarea în contact a unor ființe din dimensiuni, din universuri temporale diferite.
O ipoteză de lucru demnă de luat în considerare în privința originii scrisului, a limbii scrise este tocmai aceasta: apariția unei acute conștiințe a morții și ca o consecință inerentă acesteia: încercarea de transcendere a morții prin scris. Deloc întâmplător primele scrieri sunt legate de necropolă și de moarte: pereții interiori ai piramidelor, cărțile morților, epitafurile sunt, literalmente, mesaje către cei de dincolo: fie către zei (ca în hieroglifele piramidelor), fie către posteritate.
Platon a descoperit nu doar o imensă mașinărie care ne fascinează și azi, și anume propriile lui dialoguri – dar și originea limbajului… scris: dorința celor care (știind că) nu vor mai fi de a se adresa celor care nu sunt încă… Evident, pentru ca o asemenea dorință să producă efecte este nevoie să-i răspundă, de partea cealaltă, dorința celor ce trăiesc de a intra în legătură, în contact, în „dialog” cu cei care „transmit” din alt univers temporal, dorință – la rândul ei derivată tot dintr-o conștiință a morții sau, ceea ce este același lucru, dintr-o acută conștiință a timpului.
Dacă ne uităm în jurul nostru, observăm că, în acest înțeles originar al ei, epoca scrisului se apropie de sfârșit. Grație tehnologiei actuale de comunicare care a pus pe primul plan instantaneitatea, actualitatea mesajului și ratingul obținut observăm că „publicul-țintă” al oricărui act de comunicare din epoca noastră este publicul contemporan. „Postările” de pe rețelele sociale au o viață mai scurtă decât a efemeridelor, o postare necitită în primele momente se veștejește cu viteza gândului, pe facebook – „ieri” este sinonim cu „secolul trecut”. Interesul exclusiv al celor care scriem astăzi este să fim citiți de contemporanii noștri, posteritatea nu ne mai spune nimic, gloria postumă este cel mult o glumă bună… Cum ar putea fi calculat ratingul viitorimii? Și ce relevanță ar avea? Ratingul este relevant doar pentru prezent, obiectivul vizat, impactul urmărit se referă strict și exclusiv la ceea ce se întâmplă aici și acum, azi, cel târziu mâine…
Oare nu cumva acest tratament simptomatologic venit dinspre tehnologia comunicării ne-a vindecat, fără să știm, și de „conștiința morții”? Dacă ne uităm în jur se pare că, într-adevăr, omul suferă mult mai puțin decât în alte vremuri că moare, fie și numai că „se moare”. Este atât de absorbit de ideea reușitei în prezent încât viitorul îl lasă… rece (ironic, chiar îl va lăsa la propriu). Îl interesează să „dea lovitura”, să trăiască acum, să se bucure de glorie cât trăiește – nu atunci când nu va mai fi și nu-i va mai folosi la nimic. (Valabil nu doar pentru postările de pe rețele, ci și pentru literatura scrisă azi și pentru evaluarea publicabilității manuscriselor de către editori.) Niciodată o asemenea filosofie a comunicării nu a fost mai larg răspândită și mai puternic îmbrățișată decât în zilele noastre din cauza tehnologiei comunicării și primatului publicității. De asemenea dictatul ratingului transferă obiectivul comunicării în zona realizării cantitative a distribuirii mesajului, câtă vreme, în sensul său originar, scriitura viza un „receptor” de calitate superioară care, prin forța lucrurilor, aparținea unei categorii reduse numeric.
Or, această resetare a minții umane implică o profundă pierdere a interesului pentru ideea de spirit, după cum am văzut legată de conștiința morții și a comunicării post-mortem (nu întâmplător „spirit” înseamnă și om mort-vorbitor, duh care intră în contact cu oamenii vii). De altfel, după cum constatam și cu un alt prilej, termenul spirit și spiritual au dispărut din uzul limbii actuale.
Implică de asemenea o profundă restructurare a scrisului, trăim epoca sfârșitului scrisului – în înțelesul său „spiritual” – chiar dacă mesajele scrise, postările, literatura proliferează ca niciodată. Finalitatea lor constitutivă, cauza lor finală este cu totul alta: publicul actual, prezentul imediat. Or cauza finală determină, o știm de la Aristotel, structura întregii entități: în funcție de scopul urmărit o ființă, un lucru, o activitate – au o configurație sau alta.
Scrisul omului de astăzi este sfârșitul scrierii – în înțelesul său propriu și originar: ca vehicul de transcendere a incomunicabilității morții, ca legătură – vie! – dintre doi „inexistenți”.
[1] „Scrierea, dragul meu Phaidros, seamănă într-adevăr cu pictura, și tocmai aici stă toată grozăvia. Aceste figuri cărora le dă naștere pictura se ridică în faţa noastră asemeni unor fiinţe însufleţite. Dar dacă le încerci cu o întrebare, ele se învăluie într-o foarte solemnă tăcere. La fel se petrece și cu gândurile scrise; ai putea crede că ele vorbesc, însufleţite de spirit. Dar dacă le pui o întrebare, vrând să te lămurești asupra vreunei afirmaţii, ele nu îţi răspund decât un singur lucru, mereu același. Și de îndată ce a fost scrisă, odată pentru totdeauna, fiece cuvântare colindă pretutindeni păstrând aceeași înfăţișare și pentru cei ce o pricep, și pentru cei cărora nu le spune nimic. Ea nu știe în faţa cui se cuvine să vorbească și în faţa cui să tacă. Iar dacă a fost dispreţuită sau pe nedrept hulită, ea trebuie, de fiecare dată, să-și cheme în ajutor părintele; singură, nu e în stare nici să se apere, nici să își vină în ajutor.” Platon, Phaidros 275 d-e, trad. Gabriel Liiceanu, Humanitas, 2011, pp. 127-128
[2] „Cred însă că se află mai multă frumuseţe și mai mult avânt în toate astea atunci când cineva, folosind arta dialectică și luând în grijă un suflet pe măsura ei, răsădește și seamănă în el nu orice cuvântări, ci pe acelea unite cu știinţa, acelea în măsură să-și vină și lor înșile în ajutor, și celui care le-a sădit, cele ce nu sunt sterpe, ci au în ele o sămânţă din care, odată semănată în alţi oameni, cu alte firi, încolţesc alte gânduri și rostiri; da, cuvântări ce au în ele, fără moarte (s.mea.), puterea de a dărui toate acestea, iar celui înzestrat cu ele cea mai mare fericire dată fiinţei omenești.” Phaidros 276 e-277 a, ed. cit. p. 130
sursă imagine: aici
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
