Dorian Furtună

„Lumea se așteaptă să te bucuri de bătrânețe, însă nu-i așa simplu, fir-ar să fie”; această frază marchează încă din primele pagini atmosfera fascinantă a unui roman pe care îl recomand cu toată căldura; se numește Jurnalul secret al lui Hendrik Groen, 83 de ani și ¼ și e cea mai nostimă și, totodată, cea mai usturătoare carte despre viața unor bătrâni din câte am citit vreodată.

Jurnalul descrie traiul bătrânilor într-un azil din Olanda și, dincolo de partea amuzantă a lucrurilor, ne dezvăluie hibele vârstei înaintate; povestitorul ne înfățișează îmbătrânirea ca pe o acumulare de boli, frustrări, nenorociri și veșnice lamentări. Un bătrân își trăiește viața mai mult în retrospectivă, pe dimensiunea amintirilor despre un trecut în straie tinerești, care contrastează amarnic și ireparabil cu prezentul înveșmântat în haine grele.

Această stare nostalgică ne este relatată într-un mod cât se poate de nevoalat: „În căminele de bătrâni, sentimentul că înainte totul era mai bine e adânc înrădăcinat și nu poate fi eradicat. O palidă consolare pentru oamenii bătrâni, trași pe linie moartă.”[i] Groen, povestitorul, se arată mâhnit de spiritualitatea ruinată a vecinilor săi de azil; vorbele acestora, mai mereu despre ce-a fost cândva, îl deprimă: „Odinioară, întotdeauna odinioară. Mai trăiți un pic și în prezent, mumiilor!”

Fără nicio temere că ar putea jigni sacralitatea vârstei înaintate, Groen spune pe șleau cum stau lucrurile cu starea de spirit a multor bătrâni: le este caracteristică și invidia, și ura, și indolența, și alte trăsături psihice maladive, toate accentuate de frustranta neputință fizică. Groen exhibă grav concluzia sa: „În contrast cu atitudinea pe care poate ai aștepta-o, meschinăria se accentuează și deschiderea spirituală se îngustează odată cu înaintarea în vârstă. Combinația bătrân și înțelept e mai degrabă excepția de la regulă.”

Oricât de triste, impresiile lui Groen reflectă o parte a realității. Bătrânii blajini și înțelepți reprezintă, mai curând, o raritate; prea des le vedem privirea încruntată și gesturile indignate, le auzim răbufnirile de ură amorțită sau blestemele proferate cu atâta ușurință. Încerc să le înțeleg drama – cea a unui apus amărât și dezamăgitor –, încerc să găsesc o explicație pentru instabilitatea psihică a unora dintre ei și chiar să empatizez uneori cu privirile lor înrăite, cu chipurile oțărâte, cu asprimea judecății. Se întâmplă că le merităm oprobriul, noi, cei mai tineri. Dar, ca fundal general, constatăm cu regret că bătrânețea nu e nici pe departe un liman al unei fericiri liniștite și al unui spirit senin.  

Groen însuși este conștient că, dacă încetezi să trăiești clipa zilei de azi, te descompui moral. Împreună cu un grup de bătrânei mai răsăriți, el înființează asociația „Bătrân, dar nu mort” (BANUMO), un club de planificare a unor activități și călătorii în afara azilului, prin care să-și reaprindă bucuria de a trăi. Mesajul central al cărții e limpede: „să ai niște perspective plăcute e important ca să-ți păstrezi pofta de viață”; sau, formulat mai direct: câtă vreme există planuri, există viață.

Jurnalul lui Groen, în totalitatea sa, ne tratează de iluzia fericirii târzii, dar ne oferă, pe de altă parte, speranța (și rețeta) unei existențe cu rost, împlinite, trăite cu satisfacție, dacă știi să îmbrățișezi clipele plăcute ale prezentului mai mult decât momentele glorioase ale trecutului încețoșat. Finalmente, îndemnul este să vedem oricând și partea bună a lucrurilor: „Consolați-vă cu gândul că întotdeauna sunt mai multe bolile pe care nu le aveți decât cele pe care le aveți.” Mai în glumă, mai în serios, e o abordare rezonabilă, nu-i așa?    

[i] „Jurnalul secret al lui Hendrik Groen, 83 de ani și ¼”, traducere de Gheorghe Nicolaescu. București. 2018. Editura Art.