Iubirea începe acolo unde încetează proprietatea. Inclusiv și mai ales proprietatea asupra sinelui propriu, asupra propriei tale persoane. Ești a mea / al meu înseamnă că, de fapt, ceea ce obișnuiam înainte să numesc „eu” nu-mi mai aparține, nu mai este decât această aspirație către cel pe care-l iubesc.

Prin definiție, un proprietar nu poate iubi. Vechiul Testament este biblia proprietății și confuzia care se face, în interiorul creștinătății, se datorează acelei proaste inspirații care a făcut ca Noul Testament să fie alipit de cel Vechi – căruia de fapt i se opune fundamental. Noul Testament – aduce mărturie în contra Vechiului Testament și îl desființează, îi desființează pretențiile și fundamentele, astfel ar trebui gândit creștinismul.

Vechiul Testament pretinde că lumea (adică relația dintre muritori și divin, dintre muritori și semenii lor, dintre muritori și pământ, dintre divin și pământ) nu poate fi gândită decât în termenii proprietății. Creșteți, înmulțiți-vă și stăpâniți pământul, le zice Iahve lui Adam și Evei după ce-i „face” și îi „pune” în grădina Edenului. Tot el le spune, ca o gazdă, ce au voie să facă și ce nu, până unde au voie în casa pe care le-o pune la dispoziție și pe care ușă să nu intre. Când nu-l mai ascultă, cei doi sunt alungați, în blesteme, afară. Pe tot parcursul Vechiului Testament, relația dintre Iahve și pământeni decurge în același mod: al meu, al tău, ai ascultat, n-ai ascultat, sunt Dumnezeul tău, ești poporul meu. Mai mult, Morcovul suprem este Țara Făgăduinței, actul fondator al iudaismului este căutarea unui pământ pe care evreii să se așeze cu drepturi depline, un pământ peste care să fie proprietari.

Nu întâmplător, pe tot parcursul Vechiului Testament – cu excepția Cântării Cântărilor (care este de fapt o interpolare) – nu găsim nicio vorbă despre iubire sau dragoste. Tot ce are o aparență erotică are ca singură motivație perpetuarea neamului și mai ales, transmisiunea proprietății de la o generație la alta. Altfel spus, în VT, motivația generării, a perpetuării constă în dreptul, frustrat prin mortalitatea ființei umane, la proprietate, perpetuarea este un mod de a fenta moartea în acțiunea ei de de-posedare, de deprivare de proprietățile și averile noastre. Pentru că, nu-i așa?, moartea nu ține cont de ce avem și cât am strâns și are o soluție foarte simplă de a ne răpi tot ce am achiziționat: îl scoate din schemă pe însuși posesorul avuțiilor sale. Ei bine, există un mod de a gândi perpetuarea, reproducerea sexuală derivat din această polemică acerbă cu moartea, mod de a gândi ilustrat de paradigma VT: moartea poate fi păcălită, la rândul ei, prin moștenitorii mei. Voi continua să fiu stăpân, prin copiii mei și copiii copiilor mei, asupra pământurilor pe care le am! Copiii sunt văzuți, de proprietar, ca niște clone, ca niște prelungiri ale lui într-un timp în care el nu va mai fi de față. De aceea problema moștenitorilor este atât de importantă pentru cei care gândesc și simt ca niște proprietari. Or, relația erotică se desfășoară exclusiv în termenii proprietății, iar dacă iubirea începe, într-adevăr, de acolo unde încetează proprietatea, este limpede că un asemenea om nu poate iubi, prin felul său de a fi.

Noul Testament – numit pe bună dreptate cartea religiei iubirii – desființează proprietatea și astfel face posibilă iubirea. Iisus este Antiproprietarul, este cel care contestă drepturile de proprietate asupra a ceva pământesc și, atenție!, este singurul fondator de religie universală – fără „moștenitori” biologici! Pământul nu înseamnă nimic pentru el, iar acea „moștenire a pământului de către cei blânzi” – pe care o amintește în binecuvântările sale – nu este decât încă o formulă paradoxală, câtă vreme „supunerea” pământului nu poate fi făcută decât de „stăpân”, de cel puternic și violent, iar nu de către „blânzi”.

Vorbirea lui Iisus despre iubire este indistinctă de vorbirea lui în contra proprietății. Iisus desființează proprietatea, în fundamentele, în principiile, în axiologia ei. „Cerul” și împărăția cerurilor sunt non-locuri, sunt ipostaze ale unei lumi despre care nu se poate spune decât că nu este lumea aceasta! Toate imperativele lui Iisus se referă la părăsirea a ceea ce ai, la absența grijii față de ceea ce numești ca fiind ale tale și ai tăi. Lasă morții să-și îngroape morții (morți sunt viii care împărtășesc cultul morților, al transmisiunii intergeneraționale), mai ușor îi este cămilei / odgonului să treacă prin urechile acului decât bogatului să intre în împărăția cerurilor, priviți la crini și la florile câmpului care nu au grija zilei de mâine… – toate aceste îndemnuri sunt îndemnuri la desproprietărire, la renunțare la orice formă de posesiune, la o deschidere totală către survenirea celuilalt, fie acesta om sau Dumnezeu.

Creștinismul este, în mod originar, o religie anahoretică, o religie fără loc, anahoretismul nu este doar o mișcare produsă de creștinism ci însăși mișcarea lăuntrică a creștinismului care își mai găsește un corespondent doar în anahoretismul introdus de Buddha.

Ca și budismul, creștinismul este o religie îndreptată în contra perpetuării, a zămislirii de copii, este o religie antinatalistă, cel puțin în sensul perpetuării motivate de scopul copilului-moștenitor, de scopul prelungirii drepturilor de proprietate prin urmași, de scopul obținerii „nemuririi în carne”, cum o numește undeva Unamuno. Creștinismul originar – ca și budismul – recomandă abținerea de la zămislirea de prunci.

Cum se știe deja, toate invențiile sacre ajung să se laicizeze, ajung să se răspândească și să fie cultivate tot mai mult în grădini seculare și așa s-a și întâmplat cu această invenție a lui Christos: iubirea. Iubirea – așa cum o concepem noi astăzi, iubirea romantică, iubirea ca totală dăruire de sine către Celălalt, iubirea dezinteresată, fără de mine, ba chiar în contra mea, iubirea „oarbă”, „iubirea-pasiune” este iubirea creștină desacralizată, intrată în uz profan. Fără invenția lui Iisus, o asemenea iubire pasiune nu ar fi fost posibilă pentru că Iisus este cel care a legat tema neproprietății, a autodeposedării, a des-proprietăririi de tema dragostei. Într-un alt spațiu cultural, cel indian, Buddha nu le-a legat, dimpotrivă el extinde desproprietărirea inclusiv asupra atașamentului, făcând astfel imposibilă nașterea iubirii-pasiune. Buddhismul rămâne anahoret și antiproprietar, dar lipsit de atașament și deci de iubire. Creștinismul este singura religie care combină desproprietărirea cu iubirea, făcând astfel posibilă nașterea iubirii-pasiune pe care o „moștenim” și noi astăzi ca fiind (încă!) valoarea cea mai… frumoasă.

Numai o asemenea iubire se desprinde de finitudinea condiției umane (muritoare) ca de motivația principală a perpetuării și poate concepe zămislirea întru nemurire, întru spirit. Câtă vreme în paradigma „zămislirii-moștenire” progenitura ar fi lipsită de sens, ba chiar contraproductivă, dacă am fi nemuritori, în paradigma iubirii-pasiune, neproprietară, zămislirea este posibilă – ba chiar sublimă, fiind cea mai liberă – între divini. Căci spre deosebire de prima care urmărește producerea de același-în-altul, cea din urmă intenționează producerea de altul-din-același. Copiii zeilor au nume diferite, copiii pământenilor au același nume cu al tatălui și tatălui tatălui lor…

Astăzi, prin darwinism, ne reînsușim paradigma zămislirii-moștenire – credem că facem copiii pentru a ne răspândi propriile gene, de aceea una din întrebările actuale la care tindem foarte puternic să răspundem negativ este dacă am mai face copii în cazul în care am deveni nemuritori.

Există însă o declarație de dragoste – insolită, antidarwinistă, antinaturalistă, contraintuitivă și neștiințifică -, o declarație de dragoste-pasiune care sună așa: „Vreau să fac copii care să-ți semene!”

(Acest text reprezintă o versiune prescurtată a articolului cu titlul Dragostea și proprietatea. Cine a inventat iubirea? Cum zămislesc nemuritorii? publicat în revista Argeș nr. 2/2023)

sursă ilustrație: Pablo Picasso – Poor People on the Seashore

H.V.P