Theofanie

De n-ar fi pentru limba muiată în cărți vechi și noi, pe care Mircea Cărtărescu o întrebuințează nestingherit, meșterind din ea o nestemată, atunci Theodoros rămâne un roman istoric fantasy, nițel horror pe alocuri, care ar putea fi considerat și mitologic pentru un cititor necreștin, din care reies câteva din maniile prozatorului Cărtărescu dintotdeauna: scriitorul-demiurg căruia i se cuvin imnuri și osanale, lumea creată exclusiv din arta scrisului, cea materială neființând în sine decât ca pretext (dar sigur nu ca pre-text), femeia ca obiect sexual sacru, vasul concepțiunii, așteptând fecundarea autorului ceresc, cel care se creează pe sine din sine, din sine, din sine, precum șarpele care-și înghite coada la infinit, ouroboros din cuvinte.

Theodoros (2022) este primul roman istoric asumat de Mircea Cărtărescu, așa cum Levantul fusese întâiul și singurul său poem istoric, epopee a limbii române literare. Divizat în trei secțiuni sau avataruri ale eroului eponim, Tudor-Theodoros-Tewodros, romanul permută cele trei chipuri într-un acoperiș narativ imbricat armonios.

Pornind de la personajul episodic Teodoros, giolarul amintit de Ion Ghica în Scrisori către Vasile Alecsandri, Mircea Cărtărescu recreează eposul valaho-oriental de la 1820-1830. Limba este cea biblică, îndeosebi cea împrumutată cu iscusință din Vechiul Testament, ocolitoare, harismatică, căptușită cu întorsături de halima, deși intriga nu uimește printr-o arborescență deosebită. Nașterea, mărirea și decăderea lui Theodoros, împărat al Etiopiei, răpus de propria-i mână în ziua de Paști a anului 1868, este ceea ce urmărește Mircea Cărtărescu. Tewodros, pe numele complet, dar furat în cursul tramei, Kassa Haile Giorgis din Dembia, negusul retras în capitala Magdala, se omoară în urma invaziei armate a baronului mareșal Robert Napier, care cucerește Etiopia cu puțin peste treizeci de mii de soldați, crescând în dimensiuni imperiul reginei Victoria și adăugând un strat suplimentar de cruzime și împilare pe chipul imperialismului britanic. Biserica ortodoxă etiopiană este una dintre cele mai vechi biserici creștine din lume, alături de cea armeană, georgiană și coptă egipteană. Etiopienii dețin până și-o epopee națională, veche de șapte sute de ani, Kebra Nagast, Slava Regilor, carte sfântă din care glăsuiesc poporului credincios cei trei sute optsprezece patriarhi. La 1850, țara era sfâșiată intern de grupuri diverse, conduse de aristocrați rivali, pe care Tewodros îi răpune succesiv, instaurându-se pe tron ca un tiran însetat de sânge, cu apucăturile regelui Irod, ucigând prunci, torturându-și ca un smintit supușii și ducând o viață de desfrâu și toxicomanie. Epoca se cheamă Zemene Mesafint sau vremea prinților.

Împăratul Tewodros este născut Teodor în 4 februarie, 1818 (de-un leat cu Karl Marx), pe moșia Ghergani a boierului Tachi Ghica și a nevestei sale Marița, din tată ișlicar, Gligorie, care va muri de cancer pe când feciorul lui este copil, și mama Sofiana, slujnica directă a stăpânei, grecoaică de fel, căreia fiul îi va scrie epistole, șapte dintre ele amintite verbatim în roman, pline de dragoste, ifos și minciuni.

Abilități interpretative minimale

În general, abilitățile interpretative ale naratorului din Theodoros sunt la cote minime, ceea ce implică resemnare și fatalitate în fața cruzimii omenești (lemnul strâmb al omenirii – the crooked timber of humanity, cel din care se fac și crucifixuri, deci îmbrățișarea dogmei păcatului originar), a stăpânilor lumii și a drăgostelilor omenești. Distanța critică este la piciorul broaștei, gândirea înveșmântându-se în proverbe, zicători și potop de versete biblice. Lumea e rea cu Tewodros, râzând de presupusa sa origine umilă, fiul unei supuse care vindea kosso, un soi de alifie de limbrici, neavând habar că e vorba de un venetic, coborât din Arhipelag, adică din Marea Egee, și din îndepărtata Valahie, tărâm de stampă japoneză în care ninge necontenit. Timpul copilăriei este cel al fericirii absolute, învăluită în nostalgie, cel în care mama, ca aproape întotdeauna în scrierile cărtăresciene, este sfântă, dar, de această dată, nu și dorită bolnăvicios. ,,În odaia ei de la Ghergani, pe când afară ningea cu o furie nemaipomenită, Sofiana avea să-ți povestească despre miile de călugări greci, rumâni, ruși și sârbi din zecile de mânăstiri, din chiliile și din kalivele din Akti, care se munceau pe stânca goală zi și noapte, pedepsindu-se-n post și-n rugăciuni, bărboși și sălbatici și neștiutori de lume, puțind a hoit, căci nu se-mbăiau niciodată, dar unși cu mirul sfințeniei și-al poveștilor miraculoase”.

Amintirile unor Radu Rosetti și Ioan Ghica sunt decantate literar în Tudor, doar că Mircea Cărtărescu aureolează paradisiac ceea ce nu apare atât de nimbat și întors din condei la cei doi memorialiști. Tachi Ghica, mazilit la moșie, se dădea lovit de stenahorie de la atâta sminteală de citit, dar abuza sexual de niște codane țigănci ca în plină iobăgie slavă. Se dă de înțeles că boieroaica Marița nu-l delecta la fel de priceput ca roabele țigănci, maestre ale felației. Aceasta este strategia lui Mircea Cărtărescu de a forța cu picanterii un text altminteri scris după Pentateuh.

Dacă Geneza nu ne deslușește împreunarea protopărinților Adam și Eva, Mircea Cărtărescu ne probozește rușinea și ne azvârle nu în focurile Gheenei, ci în găurile și limbile unor scene de futelniță cu așternuturile învălmășite de multe dorite păcate. Tudor crește ca un pezevenghi ordinar, arhonte peste puștimea zăltată a curții boierești, inclusiv peste Ionel Ghica din viitor, bei în insula Samos și salvator lui Theodoros de la ștreang, dar un Tudor oarecare cărora îngerii nu se feresc să li se arate. Își face până și-un un frate de cruce, Kassa, grecul pe care îl va trăda mai târziu, provocându-i intenționat moartea, și fiul unei adevărate vânzătoare de kosso. Alt frate de cruce, regăsit mai târziu în ,,simoria” sa din Arhipelag, este lunaticul sud-african Joshua Norton, născut în Anglia, creștin de stirpe evreiască, care ajunge în 1859, în culmea grandorii deprinse în aventurile sale sângeroase pe mările și oceanele pământului, să se proclame, din bogatul San Francisco, împăratul Statelor Unite ale Americii. (…) Reversul imperialismului rasei albe superioare este, în schimb, haiducia, samavolnicia și tirania romantice, prezente la tot pasul în Theodoros. Împărații impostori Norton și Tewodros, care au domnit, într-adevăr, treisprezece ani în Etiopia, au adăstat împlinirea profeției și ea a venit deoarece nu există decât părere și semne pe lumea asta. Suntem vechi și iraționali, ne spune glasul mistagogului povestitor: ,,Adevărul nu este-n lume, el vine de sus și de jos, din ceruri sau din iadul sufletului omenesc. Poate fi mai mult adevăr în năluci, vise și nebunie, în basne și născociri, decât în dragostele și bătăliile lumii celei aievea”.  Adăpat din belșug pe moșie cu Povestea lui Archirie filosoful și-a nepotului său Anadan, Alixăndria, Istoriia lui Skindeiru și cu Povestea lui Sindipa înțeleptul, Tudor, mândru nevoie mare și pus pe fapte așijderea, ajunge să se creadă Alexandru cel Mare, dar și Napoleon Bonaporte (Napulion Bunăparte), iar destinul îi va împlini voia în Etiopia, unde își aflase loc Biserica Tewahido, ,,fiindcă însuși numele tewahido însemna ,,unire”, ce voia să spună că în făptura Domnului firea omenească și dumnezeiască, amestecându-se, dădeau naștere la o altă fire, pe care doar Hristos o avusese, credință pe care sfânta biserică ortodoxă, la Conciliul de la Calcedon, o dăduse anatemă”. Invenția livrescă este eficace, însă posibilitatea ca un fecior de slugă din Ghergani să ajungă împăratul Etiopiei ține de regimul luxuriant al fabulației și licenței artistice. Împins de soartă, care-i dă vânt în pupă, Theodoros ajunge în Etiopia în 1840. Peisajul politic este dominat de lideri militari crunți, dar din ce în ce mai ineficace în tehnica și arta bătăliei moderne.

Aventuri mistice

De departe secțiunea centrală, Theodoros, se apropie cel mai mult de spiritul aventurier din Levantul. Precum într-un quest game tipic, simoria condusă de Theodoros, trăind într-o devălmășie totală (jumătate din pradă și toate femeile sunt la comun, deși se poate spune la fel de corect că bărbații sunt împărțiți echitabil de femei), comite jafuri și crime abominabile nu atât pentru a se bucura de averi, cât pentru a pune mâna pe literele care alcătuiesc numele Savaoth, Domnul oștirilor. ,,Tot astfel primiseși semnul în Skyros, prin goeleta micuță de rom adusă de Joshua Norton, însemnată cu slova S, prima din sfântul nume SAVAOTH”. Nu e vorba aici numai de scenariul unui joc video de succes, ci de unul dublat de misticism înnourat, Theodoros nefiind doar un bandit, ci și conducătorul unei oștiri de ortaci supravegheați din ceruri.

Barcazul principal se numește Aletheia, spre deliciul cititorilor heideggerologi, iar altul Pséma, adică înșelăciune. Tovarășii de crime sunt tatuați cu horbote albăstrii pe toate părțile trupului, dar nu pentru că ar fi pușcăriași și femei de stradă, deși așa ar merita încondeiați, ci de pe urma înzestrării lor de artiști liberi, hipioți creștini. (…)  Incursiunile sacre în abstract, murdar de profane în concret din Arhipelag sunt întrepătrunse proleptic de viața împăratului Solomon, cel mai înțelept și curvar bărbat al timpurilor sale mitice, și de cea a reginei din Sheba, cea venită din Țara de Cuș, care pe vremea aceea se întindea nu numai în Sudan, ci și în Etiopia. Numele reginei din Sheba este Makeda, care, dovadă a marelui ei ighemonicon, înseamnă ,,Nu așa!”. ,,Regina putea să aibă în acea vreme vreo nouăsprezece ani. Înaintea ei domnise pe tronul din Sheba un câine, și înainte de câine, un crocodil. Era un vechi vicleșug ce îngăduia unei lungi dinastii de slujitori scopiți să guverneze fără să fie din os domnesc, în numele animalelor ce întruchipau zei”. Theodoros căuta în piraterie semnele divinității iudaice, fie aceasta Savaoth, fie cu numele său ascuns și impronunțabil, Iehova-Iahve, ascuns de evrei pe fundul Chivotului Legii, tot așa cum Makeda străbate deșerturile Africii spre regatul Iudeii, casa poporului lui Israel, pentru a se împărtăși dintr-o sophía mai înaltă decât aceea a zeilor păgâni T’enikara și Fireyama, cea emanată din Templul la care lucraseră șaptezeci de mii de oameni timp de șapte ani. Theodoros este bântuit de ghinionul de a trăi în același veac cu regina Victoria și supușii ei imperialiști. În Arhipelag este hăituit de baronetul Sir Howard Douglas, stăpânul calm și plictisit al administrației centrale a Statelor Unite Septinsulare. Doar căutarea aprinsă a celor șapte litere sacre îi roade ființa lui Theodoros.

Povestea de amor aprins dintre Solomon și Makeda este reluată în miezul romanului cu forțe proaspete. Sunt paginile care aduc cel mai mult aminte, prin revărsarea de bogății orientale și depănarea lentă a povestirii, de tetralogia Iosif și frații săi și de giuvaierul Salammbô. Menelik, născut cu numele ales de Bayna-Lehkem, este întâiul rege etiopian care se va trage din spița lui Solomon și reginei din Sheba, Makeda sau Medenek’i, Minunata, cea care va muri consumată de un cancer de sân la douăzeci de ani după ce l-a conceput pe Menelik. Îngurguțarea lui Theodoros, sfătuit de Moshe Telalu, rabinul din București, se leagă de isprava regelui Menelik, care, după ce își vizitează tatăl pe vremea când mama simțise primele dureri anticipatoare ale morții, revine în Etiopia cu Chivotul Legii, furat de la înțeleptul Solomon, dar cu voia Providenței. Ultima literă a quest game-ului, H, se găsește dosită undeva în vreo lavră etiopiană, iar Chivotul Legii îl așteaptă, desigur, pe Theodoros. ,,Prin el aveai să ajungi tu, fiul ișlicarului, la puterea lui Dumnezeu, ce se numește mare”. Nu altfel decât în Solenoid și Orbitor, cheia de boltă a prozei cărtăresciene constă dintr-un exercițiu gratuit de misticitate, pe care unii cititor își pot rezerva dreptul de a-l desconsidera ca facil și postiș. Nici numerologia nu răvășește simțurile prin profunzime: Theodoros petrece șapte ani în Arhipelag, recuperează cele șapte litere (s, a, v, a, o, t, h) din șapte insule (ultima e ostrovul Kalymnos) și trimite șapte epistole Sofianei, mamei sale călugărite la bătrânețe. Sunt trucuri literare infantile, în spatele cărora nu se găsește nimic altceva (extazul este rezultat din cuvinte, superioare ca formă înțelesurilor îngropate în ele) decât satisfacția de a juca un renghi cititorului neatent și de a da fiori de automulțumire pe șira spinării celor care au vocația de colecționari de mărunțișuri.

Ecouri literare din filmografia lui Sergiu Nicolaescu…

Ajuns în Etiopia, Tewodros, ,,îmbrăcat în cămașa de zale Haubergeon”, îl înfrânge pe Dejazmatch Wube și oștirea sa de șaizeci și cinci de mii de ostași. Cuceririle lui Tewodros aduc aminte de năvălirile turcești, respinse de bravii moldo-vlahi din filmele istorice ale regizorului naționalist Sergiu Nicolaescu, cu deosebirea că steagurile cărtăresciene sunt boite de goange mărețe, ,,păianjeni, scolopendre și scorpioni imperiali”. Învins la Dabarqi, Tewodros biruiește la Gur Amba, Gondor și Ayshal, așezări care sună himeric și plăcut la ureche, s-o recunoaștem. Nu a ajuns încă împărat, dar poartă titlul de prinț de Kwara, deși lumea îl știe de shifta, adică bandit, și de limbric, după slujba ingrată a mamei sale ipotetice. Abia la 8 februarie 1855 devine de facto împăratul Alexandru al Etiopiei, ,,călare pe Defari, armăsarul negru, frizian”, după ce-l capturează pe Ras Ali, mahomedan clandestin, devenit supusul sau încarcerat, a cărui fiică, Tewabech Ali, iubăreață și gentilă ca o porumbiță, veșnic amânând orgasmul, îi devine soție. Tewodros avusese sprijinul militar al Imperiului Britanic și preia frâiele puterii de la nevolnicul Yohannis III. Împăratul se dovedește a fi un torționar medieval tipic, un tiran de Lumea a Treia, dar naratorul ne asigură că așa stau toate scrise în stele, inclusiv pe tărâmul roșu și cu lanuri de sorg al Abisiniei.

            Tewodros îi smulge napoleonian coroana de aur din mână arhiepiscopului Abune Sellama al Doilea al Bisericii Copte din Egipt, dușman al arhiepiscopului Sehak din Ierusalim al Bisericii Armene. Marele preot este aidoma puterilor lumești obișnuite, fanatic cu ereticii, laș și interesat cu stăpânirea, mândru cu cei de același cin și uneltitor cu potrivnicii săi, dar și aceasta face parte din cele scrise în cerurile înflorate africane. Albastru-mpărat cel sinistru al Etiopiei va ucide pruncii, copii și bătrânii din Cordofan, vinovați pentru că au făcut-o pierdută pe o posibilă regină ibovnică, blonda daneză cu ochii albaștrii ca Ioana Nicolaie, purtând ghirlanda de nume Benedikte-Akilah-Tidenekialish-Mariam. Pentru crimele sale infame și absurde, în care sacrifică degeaba sânge omenesc (sau poate zeilor le e sete de ofrande omenești, cine știe?), regina Victoria își va retrage sprijinul oricum fățarnic de până atunci, ceea ce nu-l va reține pe împăratul etiopian de la a-și asigura linia dinastică, căsătorindu-se cu o urmașă rece și distantă, plina de ură, a reginei din Sheba, Tiruwork Wube, fiica celui învins de el în luptă, Dejazmatch Wube. Tewodros încearcă să confiște averile mănăstirești din Eiotpia aidoma românului Vodă Cuza, spre oroarea Bisericii și înstrăinarea dregătorilor ei. O ultimă pățanie înaintea sinuciderii binemeritate depășește orice așteptare, culminând într-un basm din O mie una de nopți: în anul 1866, Tewodros, hiena cu ochi ticăloși de fiara imaginară, catoblepas, urcă în ceruri pe un covor persan gigantic, purtat de păsări antrenate din timp, unde vrea s-o răpească zburătorului pe Stamatina, anima sa din Ghergani, dar aceasta își dăduse deja duhul, adăpostită ca o prințesă adormită sub o raclă transparentă.

La un autor serafic – un cititor divin!

Finalul romanului este apoteotic în sensul cel mai denotativ al cuvântului. Tewodros descoperă Chivotul Legii în biserica Biete Ghiorgis din ținutul Lalibela. Chivotul Legii are puteri supranaturale, emană lumină, depășește energetic legile mecanicii clasice și poate vorbi prin telepatie. Aproape previzibil, extazul cărtărescian include o întâlnire cu vocea lui Dumnezeu care citește prima pagină din romanul Theodoros. Parcă pentru a inventa un sfârșit, asistăm la Judecata de Apoi, pe care Mircea Cărtărescu o hotărăște cu degetul lui de lumină în ziua de 4 februarie, AD 2041. Omenirea are vârsta de treizeci de ani. Miliarde și miliarde de bărbați dezgoliți și de femei despuiate s-au adunat la Apocalipsă: ,,…muierilor le dădură țâțe și născătoare, iar bărbaților rușinea dintre pulpe, acum grozav sculată ca a spânzuraților”. Cu ocazia această aflam că naratorul de până acum al romanului este unul dintre arhanghelii și serafimii lui Dumnezeu. Asemenea lui Faust, demonii și îngerii se bat, dar ca în Lord of the Rings, pentru sufletul lui Tewodros și acesta este peremptoriu salvat în eternitate. Numai Dumnezeu citește potolit din cartea Theodoros, cea care ,,dacă va fi primită în ceruri, va fi apoi primită și pe pământ”. Nu suntem nici cu un milimetru departe de o autoadulație absolută, cea pe care oamenii de rând, umili și nebăgați în seamă de măririle lumii, o pot împunge cu arătătorul în cuvinte ca fală, semeție, îngâmfare sau trufie, fie acestea și scriitoricești, inofensive.

De n-ar fi pentru limba muiată în cărți vechi și noi, pe care Mircea Cărtărescu o întrebuințează nestingherit, meșterind din ea o nestemată, atunci Theodoros rămâne un roman istoric fantasy, nițel horror pe alocuri, care ar putea fi considerat și mitologic pentru un cititor necreștin, din care reies câteva din maniile prozatorului Cărtărescu dintotdeauna: scriitorul-demiurg căruia i se cuvin imnuri și osanale, lumea creată exclusiv din arta scrisului, cea materială neființând în sine decât ca pretext (dar sigur nu ca pre-text), femeia ca obiect sexual sacru, vasul concepțiunii, așteptând fecundarea autorului ceresc, cel care se creează pe sine din sine, din sine, din sine, precum șarpele care-și înghite coada la infinit, ouroboros din cuvinte.

(Acest text reprezintă o versiune scurtată a articolului lui Dan Alexandru Chiță, Theofanie, publicat în Anthropos. Revista de Filosofie, arte și umanioare nr. 1/2023)