Omul – animal care se ocupă de politică.

În încercarea de a stabili corect poziţia omului în natură, Aristotel îl situase în vârful ierarhiei regnului animal, numindu-l Zoon politikon, adică „animal care se ocupă de politică”. Această pecete definitorie, alături de toate certitudinile, s-ar părea că a absolutizat prioritatea şi priceperea exclusivă a oamenilor în materie de guvernare şi rânduială.

O fi aşa, nu zic, dar am totuşi motive să presupun că şi în acest domeniu, al politicii, omul îşi asumă merite şi aptitudini mai mult închipuite, decât reale. Eforturile milenare ale civilizaţiei de a găsi o formulă şi o modalitate optimă de convieţuire a indivizilor într-o comunitate n-au oferit până în prezent decât modele departe de a fi lipsite de carenţe.

Inventivitatea umană cedează încă în faţa complexităţilor și a dificultăților pe care le implică interconexiunile dintre individ şi societate. Ceea ce încă se străduiește să obţină omul cu ajutorul inteligenţei şi a experienţei, iată însă că îi reuşeşte Naturii, care, pe căi mult mai fireşti, evolutive, izbuteşte să „ţină în frâu” grupări numeroase de animale, diferite prin înclinaţii, fiziologie şi cerinţe faţă de mediul de viaţă.

Ce voiam să zic – dacă politica reprezintă un concept de organizare a societăţii, împreună cu legile ce o guvernează, atunci germeni ai „politicii” pot fi găsiţi şi în lumea animală. Un exemplu semnificativ, grăitor în acest sens ni-l oferă albinele şi furnicile, adică, aşa-numitele insecte sociale, care trăiesc în colonii mari, ce enumără zeci de mii şi milioane de indivizi. Pentru a dirija o asemenea mulţime, chiar şi Natura e nevoită să facă „politică”.

Astfel, comunităţile insectelor sociale ne apar ca nişte orăşele liliputane, uimitoare prin felul în care se reuşeşte o armonizare excepţională a tuturor activităţilor. Trăsăturile comune între familia de albine şi societatea omenească au servit drept motiv de inspiraţie pentru unii căutători de modele şi reţete potrivite pentru crearea unei lumi ideale. Iar filosoful Bernard de Mandeville scrisese în 1705 o fabulă despre virtuţile şi viciile imaginare ale „statului din stup”.

Ceva mai târziu, în 1901, Maurice Maeterlink a publicat eseul Viaţa albinelor, în care făcuse o interpretare antropomorfizată a vieţuirii acestora. De aici şi convingerea care s-a răspândit că acel care doreşte să facă politică trebuie mai întâi să „ia lecţii” de la albine, al căror mod de viaţă oferă posibilitatea de a însuşi multe principii de funcţionare a unei societăţi.

Asemănări dintre oameni și albine

Asemănări sunt destule. Astfel, albinele au „regină”, una singură, care depune ouă şi, prin prezenţa sa, menţine integritatea  întregii familii. „Regina” are alaiul său, format din albine-lucrătoare, care îi poartă de grijă, o hrănesc şi o protejează. Componenta de bază a coloniei o constituie albinele simple, sau „demosul” – femele  nefertile care îndeplinesc toate muncile din stup: îngrijesc de puiet, curăţă celulele şi evacuează gunoiul, construiesc faguri, aduc hrană şi apă, ventilează şi menţin temperatura constantă în cuib, protejează de duşmani ş.a.

În afară de aceasta, mai sunt şi trântori – un fel de „aristocraţie”, care se găseşte mereu în stare de dolce far niente (dulce trândăveală). (Iată aici asemănarea cu societatea omenească e deosebit de pronunţată). Rolul trântorilor constă în fecundarea „reginei”, iar în rest… ei reduc considerabil din cantitatea rezervelor de hrană ale familiei. Către toamnă, când „serviciile” lor nu mai sunt necesare, trântorii sunt izgoniţi afară din cuib de către „proletariatul revoltat” – albinele lucrătoare.

Deci, s-ar părea că albinele vieţuiesc într-o „monarhie”, sub sceptrul „reginei”… Ei ba! Se adevereşte că familia de albine e totuşi o „republică”, deoarece deciziile le ia nu „regina”, ci albinele-lucrătoare, care o impun să acţioneze în conformitate cu necesităţile curente ale familiei. Iar dacă „regina” nu corespunde exigenţelor înaintate, poate fi înfăptuită şi o „revoluţie de catifea”, în timpul căreia, într-un loc dosit, este crescută o „regină” nouă, pentru înlocuirea celei bătrâne; iar în unele cazuri ultima poate fi chiar ucisă. Toate astea amintesc de o democraţie cu potențial revoluționar, combinată cu un regim matriarhal.

Cercetările aprofundate ale vieţii familiei de albine au arătat însă că lucrurile sunt şi mai complicate. Sau mai simple, depinde cum vom interpreta cele relatate mai jos. Vorba e că, de fapt, viaţa şi activitatea albinelor se desfăşoară în corespundere cu cele mai tipice canoane ale… anarhiei.

Stigmergia salvează anarhia!

A fost stabilit că la baza activităţii unei colonii de insecte se află principiul stigmergiei, potrivit căruia indivizii din familie acţionează independent unii de alţii și fiecare individ este stimulat de factorii și de procesele din jurul lui. Activitatea unei albine depinde de situaţia concretă cu care ea se confruntă la un moment sau altul al zilei și de locul unde se află; şi nu există, de fapt, o coordonare a acţiunilor albinelor în felul în care înţelegem noi sensul cuvântului „coordonare”. Insectele hrănesc larvele, prelucrează hrana adusă, aruncă gunoiul din cuib etc., etc. nu atât sub imboldul unui „ordin” sau „sugestii” din exterior, ci în funcţie de starea lucrurilor din cuib din imediata lor apropiere.

Evident că principiul stigmergiei nu stă întotdeauna la baza comportamentului colectiv al insectelor sociale. Adeseori, sincronizarea acţiunilor indivizilor e înfăptuită cu ajutorul mecanismului de comunicare. „Dansul” albinei-furajere sau semnalul de alarmă al albinelor-străjeri permit recrutarea lucrătorilor sau mobilizarea întregii familii în vederea apărării în comun a cuibului, dar şi în acest caz nu putem vorbi de o coordonare exemplară a acţiunilor – or, fiecare individ acţionează de sine stătător şi doar faptul că toate insectele urmăresc acelaşi țel (cum ar fi alungarea duşmanului) face ca această „strategie” să fie eficientă.

Comportamentul colectiv se bazează pe însumarea acţiunilor mai multor indivizi, adică este un proces stocastic. În această ordine de idei, se întâmplă ca unii indivizi să acţioneze incorect, în van sau chiar în dauna întregului colectiv, dar, deoarece majoritatea depun eforturi într-un anumit sens, în consecinţă (în medie) se obţine rezultatul dorit. Ca să vedeţi – un sistem anarhic care este eficace.

În linii generale, aceleaşi reguli sunt proprii şi pentru „societatea furnicilor”, numai că aici sunt frecvente şi unele forme de „sclavagism” şi chiar de „despotism”. Astfel, la una dintre specii, furnicile-lucrătoare păzesc cu stricteţe ca la „conducere” să nu vină o „regină” cu alt genotip decât al majorității lucrătoarelor, ai cărei urmaşi ar putea ulterior să înlăture şi să înlocuiască calitativ „garda veche”. De aceea, când o asemenea „regină” apare, „micii tirani” o ucid.

Furnicile învață… omul?

Mai mult de atât, dincolo de stigmatul ereditar care ghidează o formă sau alta a activităţii insectelor „sociale”, s-a stabilit că furnicile pot însuşi experienţa acumulată de predecesorii lor, adică „tradiţia culturală” a acestora. Se produce un fel de transmitere a cunoştinţelor din generaţie în generaţie. Desigur, această transmitere a „tradiţiilor” nu presupune învăţarea nemijlocită a indivizilor tineri de către cei maturi, dar, totuşi, denotă existenţa unei continuităţi în „societatea” insectelor, prin deprinderea noilor forme şi reacţii comportamentale special selectate din experienţa coloniei. Toate astea conduc la o mai bună gestionare a vieții coloniei.

E greu de spus cât de mult a păşit Natura înaintea noastră în modelarea unor societăţi desăvârşite. Nici micile ei „state” nu sunt scutite de calamităţi „sociale” (din unghiul nostru de vedere), de tipul „sclavagismului”, „nepotismului”, „dictaturii”, „regimului mafiot”, „revoluţiilor” brutale… Căutările Naturii, probabil, continuă. Iar unele mostre de gestionare a societăţilor din lumea vie merită să fie analizate mai detaliat, pentru că unele analogii şi, câteodată, similitudini dintre coloniile de animale şi comunitățile omenești pot oferi revelații neașteptate și pot genera o „schimbare de paradigmă” în înțelegerea mecanismelor sociale.

Privit din această perspectivă, sistemul anarhic, propriu familiei de albine, să fie oare Canaanul căutărilor noastre? Într-un asemenea sistem, individul pare a fi oarecum liber și autonom, colonia pare a fi funcţională, eficiența și longevitatea sistemului este dovedită de milioane de ani de evoluție… Numai că, evident, așa cum ne dăm bine seama, ceea ce e valabil pentru insectele sociale nu este aplicabil pentru fiara orgolioasă, numită aristotelic Zoon politikon.

Influentul cugetător şi anarhist din Rusia secolului XIX, cneazul Piotr Kropotkin, era categoric împotriva instaurării oricărui fel de guvernare de sus. „Eu am ajuns la convingerea, spunea el, că pentru popor nu poţi realiza nimic util cu ajutorul maşinii administrative. De această iluzie m-am debarasat definitiv”. A impus în schimb o altă iluzie – pe cea a unei societăţi anarhice. Și în cugetările sale el se inspirase, printre altele, din traiul „societățile armonioase” ale lumii vii.  

Câtă dreptate conţin viziunile lui Kropotkin? şi câtă eroare? Lui i-a scăpat o mică, dar fundamentală nuanță: cert e că albinele vieţuiesc dirijate de nişte „instincte sociale”, care le asigură durabilitatea „orânduirii” pe care o au. Ele, cu alte cuvinte, sunt sortite „armoniei” anarhiste. Oamenii însă mai au şi inteligența care, în mod paradoxal, prin trufia și ambiția toxice pe care le secretă necontenit, pare a fi deocamdată o piedică serioasă în calea stabilirii unei autentice echităţi și perfecțiuni sociale.

(autor Dorian Furtună)

(sursa imaginii: The Bee Friend, by Hans Thoma, 1863/1864 via Wikimedia Commons)