Rău cu rău, dar mai rău fără rău. O expresie de o minunată profunzime psihologică și antroplogică. La primul nivel de interpretare, această expresie poate fi decriptată astfel: omului îi este rău cu cineva – de pildă cu un conducător tiranic, dar acesta e mai bun decât o turmă fără nici un păstor, cum zice o altă zicală. Sau: e rău să fii cu o nevastă cicălitoare sau cu un bărbat bețiv, dar parcă și mai rău este să fii singur. Zâmbește azi, mâine va fi mai rău. Sau: cel mai mare rău este că nu există cel mai mare rău. Mereu există grade superioare de comparație. Așadar, la primul nivel de interpretare, „mai-răul” din zicală este citit astfel: răul prezent (anarhia, singurătatea) este superior celui trecut (tirania, scandalul) care conținea ceva „bun” în el: ordinea, stabilitate etc.

Curios, al doilea nivel de interpretare este tocmai interpretarea literală a acestei expresii. Altfel spus: proverbul vrea să spună exact ceea ce spune, fără nici o modificare a sensului, cu alte cuvinte că răul este preferabil absenței lui chiar atunci când această absență nu indică un grad sporit de rău, ci dimpotrivă. Oamenii preferă răul – lipsei acestuia. Răul absolut este absența răului. (Interesantă perspectivă, dacă ținem seamă de definiția care a fost dată răului ca absență a binelui.)

Și totuși ultimele descoperiri din domeniul neuroștiințelor ne spun că omul are nevoie ca de aer de conflict, de dispută, de „război”, de intrigă, de ceartă, de scandal. Omul se simte „bine” atunci când se simte rău, oricât de paradoxal ar suna, de ce?, pentru că organismul nostru este setat să producă niște substanțe „psihedelice” (endorfine, morfine) sub stimulul stresului, al „răului” fizic și psihic. Practic, ne simțim (mai) bine când ne simțim rău.

Suntem construiți să fim așa. Omul a apărut în urma unei suprasolicitări în ce privește adaptarea la mediu: pentru a trăi avem nevoie să căutăm hrana, să ne supunem riscului de a fi mâncați sau călcați în picioare de vânat, să pornim mai departe de cuib, în teritorii necunoscute și periculoase, să facem tot felul de nefăcute… Ca să putem face toate aceste lucruri, ca să nu ne oprească în demersurile noastre de supraviețuire frica sau groaza – „natura” a inventat această soluție genială: omul este ființa căreia îi place să-i fie frică, căreia-i place să se expună pericolului, care „și-o caută cu lumânarea”. O vulpe căzută în capcană învață să o evite, un om căzut în capcană și salvat din ea se va „întoarce la fața locului”, o va provoca din nou, va dori să-și încerce din nou norocul. Evident că este doar un fel de a vorbi: natura nu a inventat nimic, în cele din urmă au supraviețuit doar acei umanoizi care au dezvoltat plăcerea răului – a fricii, a stresului, a groazei etc. De aici provin toate bunele și relele umanității, din aceeași sursă, din faptul că la un moment dat unor ființe li s-a părut că răul este preferabil lipsei răului, că răul le place mai mult decât absența lui. Prin această mutație se explică deopotrivă cuceririle formidabile ale umanității, cât și cele mai mari orori ale ei, crimele teribile pe care omul le comite împotriva propriei lui naturi. Căci da, la origini, omul face parte din categoria animalelor care nu se ucid între ele decât în mod cu totul accidental, el are înscris în genele sale „porunca”: Nu ucide. Dovada că suntem programați genetic să nu ucidem este că nici un om, oricât de decăzut ar fi, nu poate visa că-l ucide pe un altul. Faptul că reușește să depășească această interdicție genetică este urmarea mutației produse la începuturile umanității: a gusta plăcerea din ceea ce-i inspiră frică, la limită, cea mai mare groază.

Tot de aceea omul este probabil unul dintre puținele animale (singurul?) care se plictisește într-o asemenea măsură, pentru care plictiseala este o chestiune de viață și de moarte, care poate muri, literalmente, de plictiseală. Și singurul care se poate plictisi de bine, căruia i se urăște cu binele!

Mai rău fără rău – este tocmai această plictiseală, care de cele mai multe ori apare în fața lucrurilor plăcute, a persoanelor agreabile, a confortului, a siguranței.

Nu poate fi imaginată literatura, cinematografia, arta, pictura, povestea – fără conflict, fără dispută, fără război, într-un cuvânt fără rău, fără această plăcere a răului pe care numai ființa umană este capabilă să o resimtă.

Bibliografie:

Vincenzo Piazza, Homo biologicus. Cum explică biologia natura umană, Humanitas, 2022

Johnatan Gotschall, Animalul povestitor, Vellant, 2019

Antony Brandt, David Eagleman, Specia rebelă, Humanitas, 2020

(autorul textului: Horia Vicențiu Pătrașcu)

(imagine:   Zacharias Dolendo după Jacob de Gheyn, Saturn as Melancholy, c.1595; sursa: metmuseum.org )