Cu siguranță, Hector and the Search for Happiness (2014) este unul dintre cele mai interesante filme despre fericire și nefericire, despre bucurie, plăcere și satisfacție, despre emoții și sentimente complexe, adesea contradictorii. Hector este un psihiatru a cărui viață este aproape perfectă, profesional și personal deopotrivă. Spun „aproape” pentru că, de n-ar fi, nu s-ar povesti. Multiple aspecte antropologice cu privire la aceste subiecte se pot desprinde din acest emoționant și, în același timp, filosofic road-movie. Omul pare a fi singura specie care nu se mulțumește cu ceea ce are, care nu poate trăi prezentul. Dacă animalele se mulțumesc doar cu evitarea durerii și nu speră la mai mult decât absența suferinței, omul „trebuie” să își caute fericirea sau, dacă nu există, măcar să o inventeze. Din acest motiv, Hector (un arhetip al omului aflat în căutarea fericirii) recurge la un gest radical, în marginea unei crize existențiale – se hotărăște să își părăsească zona de confort (orașul, casa, soția, jobul). Călătoria ca motiv al devenirii de sine poate fi considerată o metaforă a fericirii ca atare, în sensul că aceasta trimite la ideea de activitate, de mișcare continuă sau de flux (cum spune Mihaly R. Csikszentmihalyi). Este o perspectivă de care a ținut cont și Aristotel, în felul său, prin practica filosofării „din mers” (peripatetizarea). Sau cum spunea Constantin Noica, „când nu poți să continui o idee, trebuie să urci un deal” (Liiceanu, în Jurnalul de la Păltiniș).

Rezolvarea unor probleme, precum și starea de bine sunt cu totul altfel privite din perspectiva călătorului. De fapt, momentul călătoriei este poate cel mai eficient mod de punere în aplicare a exercițiului stoic numit „privirea de sus”. În felul acesta, fericirea și nefericirea sunt trecute prin filtrele ontologice ale lui „a fi”, „a face”, „a avea” și… „a spune” (ultimul fiindu-mi șoptit de un bun profesor – era să spun daimon). De aceea nu-i de mirare că în această călătorie inițiatică Hector se (re)găsește pe sine inclusiv prin practica jurnalului, în care notează, la cald, definiții și idei despre fericirea celor pe care-i întâlnește sau pe care o descoperă el însuși, cum ar fi: „prin comparații îți poți distruge fericirea”, „mulți cred că fericirea înseamnă să fii bogat și important”, „mulți văd fericirea ca aparținând viitorului”, „fericirea poate fi libertatea de a iubi două femei în același timp”, „uneori fericirea înseamnă să nu știi toată povestea”, „evitarea nefericirii nu conduce la fericire” ș.a.m.d. În sfârșit, „distanța” este un concept care poate fi corelat aici și cu cel de fericire sau de iubire, nu doar de sociabilitate sau de politețe (vezi „alegoria aricilor”, de Schopenhauer), pentru că eroul nostru se distanțează de propria-i lume doar pentru a se apropia mai prielnic de ea, adică pentru a o înțelege mai bine și a-i da un sens. Nu în ultimul rând, ironia sorții și ironia verbală dau savoare peliculei, clipul atașat fiind numai o mostră a comicului de limbaj: „I want happiness… Everybody wants happiness” – pronunția ilară „a penis” fiind un act ratat în termenii psihanalizei, o asociere inconștientă a fericirii cu organul reproducător masculin.

Sursă imagine: weekendnotes.com