Rămânem puțin la nemuritorul Banchet al lui Platon, uitându-ne puțin și pe năzdrăvăniile traducătorilor literați. Astăzi Andrei Cornea și ucrainizarea lui Platon…

În Banchetul lui Platon există un celebru și superb fragment 203 b-204b (ca de fapt întreg dialogul) în care Diotima îi explică lui Socrate care este orginea iubirii și îi face lui Eros un arbore genealogic. Eros este, după Diotima, un daimon, nu un zeu, daimon-ul fiind o ființă intermediară, un fel de înger sau, ca să păstrăm și ambiguitatea rezonanței etimologice (în românește daimon e legat de demon), dar și a termenului propriu-zis așa cum este el folosit de Platon, un… „drăcușor”. (Gândiți-vă că și azi zicem despre o femeie care-l are pe vino-ncoace că „are pe dracu-n ea”.) Eros este un „drăcușor”, un spiriduș neastâmpărat, născut din împreunarea – și acum urmează partea savuroasă! – a lui Poros cu Penia. Ok, cine sunt ăștia doi? Sunt două personificări ale unor… am spune astăzi concepte. Grecii se pricepeau de minune să facă asta, de fapt miracolul grecesc se datorează acestei abilități de a se „prinde” că e ceva general în acțiunile și însușirile noastre. Din acest talent „național” s-a născut mai întâi mitologia, apoi filosofia, mult mai apropiate, în acest sens, decât am fi tentați să credem.

Ca să înțelegem mai bine. Spre deosebire de celelalte popoare, grecii au observat că oamenii seamănă în acțiunile și însușirile lor, oricât de deosebite între ele ar fi, în particular, aceste acțiuni și însușiri. De pildă oamenii se îndrăgostesc unii de alții – dar cei pe care-i iubesc ei sunt la fel de deosebiți fizionomic, intelectual, material unii de alții pe cât sunt iubitorii lor – și totuși ei toți, îndrăgostiți și iubiți, se aseamănă printr-o anume însușire comună, îndrăgostiții prin faptul că iubesc, iubiții prin atracția pe care o exercită, prin frumusețea lor. Așadar, trebuie că există ceva care guvernează aceste trăsături comune: Iubirea, Frumusețea, să-i zicem Afrodita? De asemenea oamenii se războiesc pentru tot felul de motive, dar seamănă foarte tare în acțiunile lor, se comportă la fel și unii și alții, cred cam aceleași lucruri unii despre alții, de unde concluzia că există ceva deasupra lor, care-i cuprinde pe amândoi, Războiul, ei bine zeul sau zeița războiului. (Ca să aveți un exemplu mai „omenesc” al acestei aptitudini gândiți-vă la Caracterele lui Teofrast, reluate de la Bruyere)

Revenim la Banchetul. Platon, prin Diotima, nu crede că Eros are vreo legătură cu Afrodita decât prin aceea că este conceput la banchetul organizat în cinstea nașterii ei. Este conceput de un anume Poros și de o anume Penia care sunt personificarea ambiției, respectiv a sărăciei, dar într-un sens mai special, o sărăcie respectuoasă, nu obraznică, cele mai bune echivalente în română ar fi modestia sau smerenia. Așadar cele mai „românești” echivalente și cele mai în spiritul povestirii lui Platon ar fi Ambițiosul și Smerita / Modesta.

Parcă ne și putem imagina, alături de Platon, că la un banchet zeiesc, Smerita sau Modesta îl seduce pe Ambițios (fiu al lui Metis, Viclenia, deci frate de mamă al Athenei, Înțelepciunea) beat mort de ambrozie, Smerita obținând o valoroasă secreție seminală de la acest tip atât de plin de sine care în condiții normale nici nu s-ar fi uitat la… cine?! – Modesta? / Smerita, soră cu Cerșetoarea și cu Neajutorata.

Ambițiosul se justifică și din punct de vedere etimologic căci poros înseamnă și „vad”, „cale”, „pasaj”, „drum” (nu e ambițiosul cel care știe să deschidă uși?) pentru că ambițios vine din latină, de la ambire – care înseamnă a te învârti în preajmă, sau pe lângă – amb – în jur, ire – a merge (nu spunem și astăzi despre un ambițios că este un „învârtit”?)

O alegere destul de nefericită din punctul meu de vedere este să-l traduci cu… Răzbătătorul, un cuvânt e drept românesc dar care, în context, nu sună deloc românește. Așa procedează Petru Creția în traducerea lui.

Se putea o opțiune și mai nefericită decât asta? Ei bine, iată că se poate. Andrei Cornea, cel mai nou traducător al vestitului dialog, alege să traducă Poros, Ambițiosul nostru și Răzbătătorul lui Creția, printr-un „nume” propriu, inventat de el, care vrea să sune probabil ca în povești nemuritoare sau ca în poveștile lui Creangă, nici mai mult nici mai puțin decât… Rostea! Poate că și noua refamiliarizare cu spațiul limbii slave prin războiul din Ucraina l-a făcut pe A. Cornea să opteze pentru acest nume cu terminație… slavofonă.

Poros a devenit, în traducerea lui Cornea, Rostea (care sună ca Haplea, Hristea, Roncea) și este la rândul lui, conform explicațiilor oferite de traducătorul însuși, o personificare a alegațiilor lui Noica făcute pentru consacrarea filosofică a verbului a rostui (a da un rost / un sens lucrurilor), de unde și rostire etc. Cu alte cuvinte, Rostea este cel care vrea să-și afle un rost, să-și facă un rost.

Ni-i și imaginăm pe studenții la filosofie scriind referate și vorbind despre Rostea din dialogul Banchetul? Rostea – who?!! Iar pe profesorul nedumerit întrebând intrigat: Who the f..ck is Rostea?

(Bănuiesc că o atât de penibilă găselniță a dlui Cornea se datorează… ambițiilor sale literare pentru care-l felicităm din toată inima, dar care nu ar trebui să se reflecte și în opera sa de traducător. De unde reiese un sfat cât se poate de clar pentru editori: feriți-vă ca de naiba de traducătorii care scriu și ei literatură dacă nu vreți să compromită opera tradusă cu propria lor… rosteală, cu ambiția stupidă de a face ca traducerea să sune mai bine decât originalul.)