Fiindcă în postarea anterioară am vorbit despre mitul androginului și fiindcă suntem în luna iubirii (Valentin’s Day și Dragobetele autohton) – poate că n-ar fi rău să alocăm mai multe precizări pe acest „topic” pe cât de important, pe atât de ignorat.

Poate că e cel mai potrivit moment să vorbim despre mai miturile iubirii, despre tipurile de iubire, despre cărțile (de filosofie, antropologie, sociologie) alocate acestui subiect, căci literatura despre ce altceva este dacă nu despre…. iubire? Socrate spunea în același dialog, Banchetul, că iubirea este subiectul la care se pricepe cel mai bine. (De altfel, să nu uităm, în această lună este și luna filosofiei, căci filosofia este iubire – de înțelepciune!)

Dar fiindcă ieri vorbirăm despre așa numitul „mit al androginului” din Banchetul lui Platon, este bine să revenim cu precizarea că Aristofan lasă multe lucruri nelămurite în acest mit, dar cea mai gravă consecință a „narativului” său ni se pare aceea care dizolvă însuși sensul intenționat de Aristofan: cele două jumătăți nu se puteau vedea niciodată în timp ce erau…unite. Astfel încât despicarea pare să fie mai mult decât un blestem, o binecuvântare. La această consecință s-a gândit, într-un minunat poem, Ana Blandiana:

Cuplu.

Unii te văd numai pe tine,
Alţii mă văd numai pe mine,
Ne suprapunem atât de perfect
Încât nimeni nu ne poate zări deodată
Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia
De unde putem fi văzuţi amândoi.
Tu vezi numai luna,
Eu văd numai soarele,
Tu duci dorul soarelui,
Eu duc dorul lunii,
Stăm spate în spate,
Oasele noastre s-au unit de mult,
Sângele duce zvonuri
De la o inimă la alta.
Cum eşti?
Dacă ridic braţul
Şi-l întind mult înapoi,
Îţi descopăr clavicula dulce
Şi, urcând, degetele îţi ating
Sfintele buze,
Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc
Până la sânge gura.
Cum suntem?
Avem patru braţe să ne apărăm,
Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea
Şi tu numai duşmanul din faţa ta,

Avem patru picioare să alergăm,
Dar tu poţi fugi numai în partea ta
Şi eu numai în cealaltă parte.
Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte.
Suntem egali?
Vom muri deodată sau unul va purta,
Încă o vreme,
Cadavrul celuilalt lipit de el
Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
Sau poate nici nu va muri întreg
Şi va purta-n eternitate
Povara dulce-a celuilalt,
Atrofiată de vecie,
Cât o cocoaşă,
Cât un neg..
Oh, numai noi cunoaştem dorul
De-a ne putea privi în ochi
Şi-a înţelege astfel totul,
Dar stăm spate în spate,
Crescuţi ca două crengi
Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge,
Jertfindu-se pentru o singură privire,
Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
Însângerat, înfrigurat,
Al celuilalt.