În „mitul androginului” androginul era doar o specie de om

Mitul pe care-l prezintă Aristofan în Banchetul lui Platon este de obicei redus doar la o parte a lui – fapt pentru care i se spune mitul androginului. La această stare de lucruri a contribuit cel mai probabil pudoarea epocii creștine, ca să nu vorbim de homofobia ei. În fapt Platon vrea să explice, în Banchetul, toate formele de iubire, iar iubirea homosexuală era, vai!, una foarte prețuită de vechii greci, mai ales iubirea dintre bărbați. Desigur, nu orice fel de iubire, ci iubirea care este direcționată spre bine, spre învățătură, spre asimilarea înțelepciunii, nu iubirea al cărei scop este simpla desfătare trupească.

Din clipul de mai jos puteți găsi explicat simplu felul în care arătau „oamenii rotunzi și rotitori” ai lui Aristofan, oamenii primordiali – care erau deci de trei feluri: bărbați, femei și androgini.

Ce mai trebuie adăugat – și nu e în clip – este că, potrivit mitului lui Aristofan, după despicarea în două, Apollo nu le mută doar capul înspre partea despicăturii (pentru a avea tot timpul amintirea despărțirii de cealaltă jumătate a lor), ci și „părțile rușinoase” pentru a-și ostoi dorul de celălalt (o vreme după despărțitură părțile rușinoase rămăseseră pe „verso”).

Aristofan merge și mai departe și spune că dacă nu ne-am fi cumințit, Zeus ne-ar fi tăiat din nou și am fi sărit într-un picior. Noroc că nu existau, pe vremea lui Aristofan, și swingeri, căci sigur ar fi adăugat că anumiți oameni au fost despicați în trei…


2 răspunsuri la „În „mitul androginului” androginul era doar o specie de om”

  1. Avatarul lui Adrian Orosanu
    Adrian Orosanu

    Aș avea o mulțime de întrebări să-i adresez lui Aristofan: Puteau oamenii rotunzi să-și atingă jumătatea încă nedespicată, măcar ca s-o, de pildă, scarpine? Excreția le era comună? Dacă da, cum făceau să nu pășească în produsul excreției, când plecau de la locul faptei? Mergeau folosind toate cele patru picioare, ca pisicile? Omoplații erau organe interne? etc.

    Apreciat de 1 persoană

    1. Avatarul lui Anthropos Filosofie Arte și Umanioare

      Aristofan răspunde la o singură întrebare din cele adresate: mergeau dându-se de-a dura precum acrobații. La celelalte întrebări putem doar să ne dăm cu părerea: omoplații erau, logic, organe interne, pășeau în lateral sau prin salt înainte pentru a nu călca în rezultatul digestiei, iar jumătatea încă nedespicată nu aveau de ce să o scarpine întrucât se putea scărpina singură. Mai gravă ni se pare, însă, o consecință a mitului care dizolvă însuși sensul intenționat de Aristofan: cele două jumătăți nu se puteau vedea niciodată în timp ce erau…unite. Astfel încât despicare pare să fie mai mult decât un blestem, o binecuvântare. La această consecință s-a gândit, într-un minunat poem, Ana Blandiana:

      Cuplu.

      Unii te văd numai pe tine,
      Alţii mă văd numai pe mine,
      Ne suprapunem atât de perfect
      Încât nimeni nu ne poate zări deodată
      Şi nimeni nu îndrăzneşte să locuiască pe muchia
      De unde putem fi văzuţi amândoi.
      Tu vezi numai luna,
      Eu văd numai soarele,
      Tu duci dorul soarelui,
      Eu duc dorul lunii,
      Stăm spate în spate,
      Oasele noastre s-au unit de mult,
      Sângele duce zvonuri
      De la o inimă la alta.
      Cum eşti?
      Dacă ridic braţul
      Şi-l întind mult înapoi,
      Îţi descopăr clavicula dulce
      Şi, urcând, degetele îţi ating
      Sfintele buze,
      Apoi brusc se-ntorc şi-mi strivesc
      Până la sânge gura.
      Cum suntem?
      Avem patru braţe să ne apărăm,
      Dar eu pot să lovesc numai duşmanul din faţa mea
      Şi tu numai duşmanul din faţa ta,

      Avem patru picioare să alergăm,
      Dar tu poţi fugi numai în partea ta
      Şi eu numai în cealaltă parte.
      Orice pas este o luptă pe viaţă şi pe moarte.
      Suntem egali?
      Vom muri deodată sau unul va purta,
      Încă o vreme,
      Cadavrul celuilalt lipit de el
      Şi molipsindu-l lent, prea lent, cu moarte?
      Sau poate nici nu va muri întreg
      Şi va purta-n eternitate
      Povara dulce-a celuilalt,
      Atrofiată de vecie,
      Cât o cocoaşă,
      Cât un neg..
      Oh, numai noi cunoaştem dorul
      De-a ne putea privi în ochi
      Şi-a înţelege astfel totul,
      Dar stăm spate în spate,
      Crescuţi ca două crengi
      Şi dacă unul dintre noi s-ar smulge,
      Jertfindu-se pentru o singură privire,
      Ar vedea numai spatele din care s-a smuls
      Însângerat, înfrigurat,
      Al celuilalt.

      Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: