Despre rădăcina sensibilă a comprehensiunii
Cred că e potrivit, uneori, să ne întoarcem atenția către resursele vii și inepuizabile ale sensibilității noastre. Căci tocmai acestea, în destule cazuri, apar decisive pentru măsura în care noi înțelegem ce anume se petrece cu noi înșine și cu ceilalți. Mai abrupt spus, reușim de obicei să înțelegem anumite situații, mai ales omenești sau privind lumea vieții, atâta cât și așa cum le resimțim noi înșine.
Știm însă că, din varii motive, e cenzurată adesea și cu destulă asprime referința la propria sensibilitate. Datele acesteia ajung suspectate de multe neajunsuri, îndeosebi când fac sesizabil ceva nemijlocit subiectiv („omenesc, prea omenesc”). Procedăm de multe ori ca și cum ne-am voi făpturi neîntrupate, complet străine vieții pe care o trăim. Desigur, am putea spune că sub anumite cerințe, precum cele logice, cognitive sau tehnice, se justifică un asemenea demers. În același timp, nu e greu de văzut că starea problematică a faptului de înțelegere, astăzi, se datorează și relației tot mai slabe cu o anume sensibilitate și cu atitudinile comprehensive care o presupun. Acestea au ajuns să conteze din ce în ce mai puțin, la fel și datele sensibile ale propriei vieți, cele care pot să asigure o deschidere umană puterii noastre de înțelegere.
Noi folosim destul de rar termenul „comprehensiune”. De obicei, îl folosim ca un sinonim al celui de „înțelegere”. Sau pentru a marca un mod al acestuia, ca atunci când vorbim despre „puterea de pătrundere” a cuiva. Eventual, pentru a numi o atitudine distinctă („afabilă”, „binevoitoare”). Există și uzaje puțin mai tehnice ale termenului[1]. Prin etimologia și istoria sa, conservă o sferă semantică destul de largă[2]. Revine în epoca din urmă îndeosebi la acei autori care au în atenție, bunăoară, înțelegerea faptului vieții sau a lumii istorice, raportarea omului la sine și la ceilalți. Se referă de obicei la capacitatea noastră de „a cuprinde” ceva cu simțurile și cu mintea, în așa fel încât cele „cuprinse” să capete o evidență de felul celei intuitive și să atragă asentimentul nostru. Se pot constitui astfel imagini și reprezentări comprehensive, dar și perspective sau viziuni comprehensive. Acestea pot avea o intenționalitate variată, atât cognitivă, de pildă, cât și estetică, morală sau religioasă; uneori, astfel de intenționalități se intersectează în elementul uneia și aceleiași reprezentări comprehensive. De exemplu, vechea viziune cosmologică de proveniență greacă – prin care se afirmă, bunăoară, unitatea de fond a celor existente, logos-ul acestora și un centru simbolic al lumii date – răspunde înainte de toate unei sensibilități metafizice și estetice. Când aceste forme de sensibilitate se modifică profund, fie în lumea timpuriu creștină, fie mai târziu, viziunea ca atare se schimbă aproape radical. Nu e vorba, desigur, de o simplă relație cauzală între cele două, mai ales că mereu intră în joc și alte forme de sensibilitate, relevantă devenind tocmai confruntarea neașteptată dintre ele.
Aș reține însă din semantica vie a comprehensiunii faptul că nu se confundă cu ceea ce numim cunoștință, în sensul riguros al cuvântului. De exemplu, o reprezentare asupra timpului trăit, chiar și atent revăzută de cineva anume, nu este totuși o cunoștință de felul celor științifice. Cu atât mai puțin o reprezentare estetică sau una morală. Acestea fac loc, desigur, unor elemente de natură cognitivă, însă nu se reduc niciodată la conținutul lor. E trăită cu o anume certitudine de cineva anume, câtă vreme consimte la ceea ce oferă și o susține, doar că ea diferă de cea proprie unor cunoștințe de tip logic. În cazul comprehensiunii, contează mereu acea evidență datorată uneia sau alteia dintre formele sensibilității noastre, celei estetice sau celei morale, de exemplu, celei față de faptul vieții sau celei față de un mers firesc al lucrurilor. Prin urmare, chiar și unele lucruri străine percepției imediate ajung văzute într-o manieră sensibilă, adică într-un mod resimțit grație unor experiențe proprii. Să ne gândim, bunăoară, la acel gen de considerație de care pot avea parte, uneori, făpturile mărunte ce locuiesc lumea vieții. Cât privește raportarea la ceilalți, atitudinea comprehensivă presupune o reală deferență, acel gen de atenție sau afabilitate care în cele din urmă ne definește ca semeni. Or, aceasta poate să modifice în bună măsură chiar și felul de a percepe o unealtă, o armă sau un lucru oarecare, căci pot fi văzute, în unele cazuri, analog unor lucruri „simțite”, în relație nemijlocită cu un fapt propriu de viață sau cu un mediu propriu de conviețuire.
Prin urmare, e greu a vorbi de comprehensiune în absența a ceea ce datorăm unor simțuri, fără a ne gândi acum doar la simțurile legate de organele senzoriale. La fel de mult – uneori chiar mai mult – contează și alte simțuri sau capacități sensibile. De exemplu, simțul schimbării și al constanței, simțul timpului și al locului. Deopotrivă, acele simțuri care ne definesc social și cultural, precum cel al limbii, cel al diferenței între bine și rău sau cel al dreptății[3]. Dar și simțul estetic sau cel logic. Profesorul de care îmi amintesc mereu, Petre Botezatu, obișnuia să spună că logica, văzută ca simplă disciplină școlară, nu te învață să gândești logic. Îți aduce în față unele cunoștințe valoroase, desigur, dar nu înseamnă că, imediat ce le afli, vei gândi corect din punct de vedere logic. Ca să ajungi la așa ceva, e nevoie să pui în joc o anume sensibilitate, adică un simț logic al lucrurilor, regăsit, de pildă, ca simț al măsurii sau al unor raporturi firești. Avea să se afirme, mai ales în epoca modernă, că anumite simțuri – îndeosebi cel moral și cel al dreptății – ne-ar fi proprii „în mod natural”, asemeni unor facultăți „înnăscute” (Anthony A. C. Shaftesbury). Ar deveni astfel active anumite criterii de care avem nevoie spre a distinge între bine și rău, între just și injust. Oricum ar sta lucrurile, ceea ce doresc să spun este că un nivel sau altul al sensibilității susține de fiecare dată actul comprehensiunii, uneori mai mult decât ne imaginăm. Tocmai în acest fel poate să răspundă nevoii de a sesiza stările de lucruri cu acea concretețe „resimțită ca atare”, în relație densă cu noi înșine și cu anumite fapte de viață.
Sigur, ne dăm seama de relativitatea acestor mărci ale comprehensiunii, mai ales când vin pe fundalul unor trăiri mereu variabile și greu de recunoscut în ceea ce au ele propriu sau în raportarea lor la ceva real. Doar că acest lucru nu ar trebui văzut neapărat ca negativ. Căci poate da seama, cel puțin uneori, de alte adevăruri posibile. În actul comprehensiunii importă la fel de mult felul aparte în care e trăit un fapt sau un eveniment. Să ne amintim, bunăoară, de acei oameni care „au făcut războiul”, cum preferă ei să spună, doar puțini întorcându-se acasă. Sau de acei oameni care s-au văzut deodată aruncați în închisorile comuniste, doar puțini rămânând în viață și povestind, atât cât li s-a îngăduit, despre cele cu adevărat petrecute. Dar și de cei nevoiți să se retragă departe de scena publică sau să plece definitiv în exil. În asemenea cazuri, adevărul celor petrecute nu se poate stabili doar prin demersuri „neutre” și documente „oficiale”, nici statistic sau sociologic. Căci tocmai cele resimțite personal au contat enorm în cazul lor și, desigur, al unor comunități de viață. Iar cele care au contat atunci revin mereu în memoria și în reprezentările lor sensibile, mai ales când e în joc nevoia de orientare în lumea vieții.
De ce am adus în atenție această rădăcină sensibilă a comprehensiunii, relația ei constantă și într-un fel decisivă cu anumite simțuri?
Tot mai frecvent, în ultima vreme, comprehensiunea e identificată cu înțelegerea posibilă logic sau intelectiv. Prin urmare, ceva inteligibil e socotit imediat comprehensibil. Or, această identificare indică o reducție severă – chiar brutală, aș spune – a sferei actelor de comprehensiune. Se ignoră în cazul lor acele rădăcini pe care tocmai simțurile le asigură. Faptul se explică, în parte, prin continua cenzură a sensibilității, prezentă odată cu noile deprinderi cognitive ale omului european, mai analitice și mai tehnice. Și-au făcut loc astfel anumite obișnuințe cotidiene de a vedea lucrurile, mai ales în mediile alerte ale vieții, precum cele economice. E adevărat că niciodată cenzura nu poate fi completă, nici nu generează un singur gen de efecte[4]. O dovadă că rădăcina sensibilă nu s-a pierdut complet o aduc tocmai accepțiunile de natură morală, umană, prin care „a fi comprehensiv” înseamnă de obicei „a fi binevoitor”. Ignorarea unor rădăcini sensibile ale comprehensiunii înseamnă deopotrivă ocultarea laturii ei „pasive” („pathetice”, într-o accepțiune distinctă a expresiei), adică a faptului că de fiecare dată e resimțit și ceea ce oferă lucrul pe care căutăm a-l cuprinde cu simțurile sau cu mintea. În definitiv, ceva apare comprehensibil nu doar întrucât e configurat ca atare prin actele proprii, ci și întrucât e resimțit cum el însuși „se arată” ori „se retrage” într-o privință[5]. Un anumit lucru poate fi „cuprins” – cu simțurile sau cu mintea – și întrucât într-o măsură el însuși „se lasă cuprins”. Simplu vorbind, comprehensibil semnifică și altceva – uneori, cu totul altceva – decât inteligibil, dacă prin acest din urmă termen vom înțelege ceva clar determinat pentru inteligența noastră.
Încă un lucru ar merita amintit aici. Anume, ceea ce apare comprehensibil ne lasă a vedea că, de fapt, nu se află ca atare la îndemâna noastră. Nu apare complet disponibil inteligenței și voinței noastre. În destule situații sesizăm (aș spune: „comprehendăm”, numai că acest verb e resimțit ca un barbarism) stări de lucruri indeterminate ca atare. Eventual, indefinite sau inepuizabile în ele însele. De obicei, socotim un lucru comprehensibil dacă poate fi intuit sau reprezentat cu o anume evidență. Să ne gândim, de exemplu, la imaginea familiară a unui cireș înflorit. Însă această imagine devine doar parțial inteligibilă (cu ajutorul unor noțiuni și concepte). Putem ușor imagina lucruri comprehensibile și totuși neinteligibile, precum un cireș înflorit în plin deșert. Sau, pentru intuiția mitică, un cireș de aur cu flori de argint. Dar putem avea în vedere și lucruri ce pot fi gândite și, totuși, incomprehensibile ca atare, precum lumea în totalitatea ei sau, dincoace de orice, nimicul însuși[6]. Și, repet, nu ar trebui să credem că actul comprehensiunii presupune de fiecare dată ceva perceput senzorial. De exemplu, ceva poate deveni comprehensibil grație unui simț al locului sau al timpului, unui simț al trecerii sau al efemerității celor întâlnite. Datorăm mult în această privință simțului limbii, dacă e cât de cât cultivat. Sau simțului măsurii (și, deopotrivă, al celor fără de măsură). Într-o anumită viziune etică, comprehensibil devine ceea ce trebuie să fie („ceea ce trebuie să ne propunem fără încetare ca scop al acțiunilor noastre”, spune Kant). Surprinzător, poate, comprehensiunea are loc și în cazul altor experiențe, precum cea proprie intuiției matematice. Sau în cazul experienței speculative, dacă aceasta e sensibilă, bunăoară, față de anumit peisaj „metafizic” al celor existente. Ne amintim că Alexius von Meinong distinge între lucrurile ce există (precum o clădire sau un animal), cele care subzistă (precum numărul sau conceptul de diferență) și cele care abzistă (precum cercul pătrat sau calul înaripat). Acestea din urmă, deși contradictorii în ele însele pentru logica obișnuită, nu sunt lipsite de sens. Când cineva precum Gilles Deleuze le are în atenție, își dă seama că e vorba de lucruri fără loc și timp determinat, sau, cum singur spune, „fără patrie”; survenirea lor stranie le ține la distanță nesfârșită de acel moduri de a fi care pretind fie existență reală, fie subzistență[7]. Or, a le vedea astfel, cu această evidență neobișnuită și totuși sensibilă, înseamnă sigur un act de comprehensiune.
Să observăm însă și altceva. Termenul „comprehensiune” e folosit uneori cu semnificații restrânse, ca atunci când se are în vedere doar un conținut (și nu forma ca atare), un nivel profund (și nu de suprafață), ceva lăuntric (și nu exterior). Eventual, un aspect intensional (și nu extensional)[8]. Asemenea opoziții păstrează de obicei memoria unor reprezentări de inspirație metaforică. Uneori sunt elocvente, însă devin ușor discutabile, mai ales când generează credința că unele distincții, precum interior / exterior, ar ascunde opoziții tari, disjunctive. De fapt, se caută mereu un gen de concretețe sigură, socotindu-se că, în acest sens, un lucru ar urma să comporte „profunzime” sau „interioritate”. Ne dăm seama însă că e în joc o accepțiune particulară a ideii de concretețe. Nu am cum să uit paginile lui Hegel intitulate Wer denkt abstract? („Cine gândește abstract?”), datând din 1807. Omul gândește abstract, spune Hegel, când nu reține decât un singur aspect cu privire la o stare de lucruri. De exemplu, când nu vede în cel numit sclav decât un om supus, în două lemne puse cruciș și înfipte în pământ doar o simplă spânzurătoare, în acel om despre care „se spune” că a ucis doar un simplu ucigaș. În primă instanță și cel mai adesea, omul gândește abstract și nu concret, chiar dacă ar vorbi întruna despre cele văzute și auzite.
Dincolo de acest lucru, actul comprehensiunii poate avea loc și în moduri ce par mai puțin apte de așa ceva, precum cele acuzate de obicei ca pur formale. Nu oricând forma înseamnă ceva vid în privința unui conținut. „Formele fără fond”, despre care s-a vorbit multă vreme, nu înseamnă forme fără conținut: fie păstrează un conținut inadecvat, să spunem, fie produc ele însele un conținut nou. Prin urmare, forma poate să devină semnificativă într-o manieră sensibilă, ca atunci când face sesizabil un model necunoscut sau un nivel virtual al celor exprimate. Anumiți autori au fost atenți la acest lucru, inclusiv în zona unor discuții prevalent logice, ca să observe că pot fi recunoscute niveluri ale semnificației – inclusiv comprehensive – în cazul unor limbaje formalizate[9]. Ceea ce doresc să spun este că faptul comprehensiunii devine posibil prin orice mod în care ființa umană se deschide către sine, către ceilalți și către lumea vieții. Poate avea loc atât prin percepții și dispoziții afective, de exemplu, cât și prin acte logice sau rafinat reflexive; atât prin imagini intuitive, cât și prin judecăți atente de evaluare. Cel mai adesea îl recunoaștem prin recursul la lumea vie și variată a sensibilității noastre. Știm deja (sau ar fi firesc să știm) cât de comprehensive apar acele atitudini pe care le fac posibile simțul libertății, de pildă, sau simțul vieții demne, nobile.
Aș spune, în cele din urmă, că actul comprehensiunii se situează între două limite intangibile ca atare: una pur senzorială și o alta pur formală. Între aceste limite, ce pot fi gândite ca simple posibilități, nu însă și înțelese ca atare, se anunță variate moduri și grade de comprehensiune.
[1] E știut că, în logică, comprehensiunea semnifică de regulă conținutul unei noțiuni (spre deosebire de sfera ei) sau, cu un alt termen, intensiunea acesteia. Iar în lingvistică, poate numi semnificația unei expresii sau, eventual, sensul unui enunț. Merită amintit că, începând din secolul al XIX-lea, logicienii englezi preferă termenul „intensiune” în locul celui de „comprehensiune”; eventual, cel de „conotație”, cum aflăm la J. S. Mill. Nu doar în cercetările logice întâlnim această evacuare treptată a termenului, ci și în lingvistică sau în sociologie, atunci când aspectele structurale sau pur funcționale ajung să conteze mai mult decât altele. Istoria resemnificării moderne a acestui termen se suprapune cu cea a cenzurii severe pe care o suferă datele vieții sensibile.
[2] Este des întâlnit, de pildă, în scrierile unor stoici sau ale unor scriitori creștini, încât va fi invocat până târziu, în modernitate. La timpul său, Cicero menționează că termenul latin comprehensio apare ca un echivalent al gr. katalépsis (cf. Academica, II, 47). În alte locuri, folosește verbul comprehendere, cu semnificația de reprezentare adecvată a unei stări de lucruri, atât prin percepții sau intuiții, cât și prin unele gânduri sau amintiri.
[3] Am putea să ne gândim și la ceea ce s-a numit „simț comun”, sensus communis, altceva decât „bunul simț”. Din nevoia de adaptare la un spațiu de viață, dar și pentru a fi activi sau eficienți, oamenii acceptă unele reguli și reprezentări comune. Se constituie astfel anumite consensuri, habitudini și atitudini comune. Or, acestea presupun o formă distinctă de „evidență”, nu doar dincoace de argumentele raționale (Thomas Reid), ci și neutră sau indiferentă moral de multe ori. Contrar celor crezute de obicei, atitudinile indiferente practic (moral sau politic, de exemplu) se pot naște nu doar subiectiv, ci și intersubiectiv, nu doar personal, ci și la nivelul vieții mentale a unor grupuri sau comunități de oameni. Apar de fiecare dată, bunăoară, când atenția față de sine e slabă sau când cultivarea unor simțuri e deficitară.
[4] Ignorate sau cenzurate în practicile cognitive și, mai ales, în cele sociale bine reglementate ideologic, viața simțurilor se refugiază în alte zone al culturii timpului. Bunăoară, în literatură și cinematografie, în muzică, teatru și dans, în noile mitologii cotidiene sau de uz comun. Nu e chiar întâmplător faptul că, în unele cazuri, defularea sensibilă a omului ia forme excesive, aproape orgiastice. Ceea ce ar fi propriu unor simțuri devine deodată senzațional, senzual, instinctual sau, pur și simplu, livrat unui gen primar de erotism. Doar că, înainte de-a suspecta asemenea atitudini, firesc ar fi să le înțelegem și să recunoaștem o anume îndreptățire a lor, chiar dacă sună ciudat acest lucru.
[5] De altfel, în multe situații puterea de comprehensiune conjugă sensul ei pasiv cu cel activ. Așa se întâmplă, de exemplu, în cazul unor limbaje comprehensive, văzute astfel atât prin capacitatea lor de exprimare, cât și prin cea performativă (John Austin). Înainte de toate, regăsim această dublă deschidere în cazul unor persoane comprehensive, care se dovedesc astfel atât prin ceea ce resimt în legătură cu alții, cât și prin ceea ce realmente propun sau fac.
[6] Pentru Kant, de pildă, nimicul poate însemna fie „un concept vid fără obiect” (ceva noumenal, bunăoară, ca și unele ficțiuni), fie „obiectul vid al unui concept” (umbra, frigul sau întunericul, adică lipsa a ceva), fie „intuiția vidă fără obiect” (precum spațiul și timpul ca forme a priori), fie, în definitiv, „obiectul vid fără concept” (ceva contradictoriu în sine, precum „figura rectilineară a două laturi”); a se vedea, în Critica rațiunii pure, ultimele două pagini din „Analitica transcendentală”.
[7] Cf. Gilles Deleuze, Logique du sens, Éditions Minuit, Paris, 1969, p. 49, cu referire la studiul Über Gegenstandstheorie, de Alexius von Meinong.
[8] Arthur C. Danto, de exemplu, reia discuția cu privire la unele contexte intensionale, când oamenii își exprimă o stare de spirit sau o idee, un sentiment sau o credință. De exemplu, contexte metaforice, dar și contexte modale sau analogice. Acestea nu se supun procedurilor strict formale, precum cele de cuantificare; vin cu alte condiții de adevăr, aducând în față moduri concrete în care oamenii caută să înțeleagă stările de lucruri (cf. Transfigurarea locului comun, secțiunea a 7-a, „Metaforă, expresie și stil”).
[9] A se vedea, bunăoară, Petre Botezatu, Constituirea logicității, apărută postum, în 1983, pp. 120-121. Autorul pleacă de la o idee mai veche, anume că prin formalizarea limbajului în logică sau în unele științe, se ajunge la importante „pierderi de semnificație”. Prin urmare, e necesară suplimentarea reprezentării formale cu o reprezentare fie conceptuală, fie intuitivă. După ce amintește câteva nume importante, Paul Ricoeur sau Roman Ingarden, Botezatu reține ideea stratificării semnificației în percepția unui text, a unei opere de artă sau a unui fenomen. Și consideră că la fel ar trebui procedat și în privința limbajului formal(izat).
INDICAȚII DE CITARE
Ștefan Afloroaei, „Despre rădăcina sensibilă a comprehensiunii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
