Memorie și uitare digitală
Odată cu primele mesaje înregistrate pe un suport material, memoria umană, limitată, a dobândit o extensie care, până astăzi, este unul dintre motoarele principale ale dezvoltării societății. Tehnologiile de (re)producere, transmitere și stocare a informațiilor au facilitat extinderea memoriei umane nu doar în spațiu (creșterea capacității de a ne reaminti), ci și în timp (păstrarea pe termen lung și transmiterea peste generații a experiențelor și cunoștințelor).
Avem, așadar, în paralel cu memoria ființelor vii, în cazul nostru cu memoria umană, care este limitată, selectivă, perisabilă și degradabilă, o memorie artificială, bazată pe tehnologie, care preia, „materializează”, organizează și păstrează urme ale manifestărilor și fenomenelor din lumea sensibilă. Memoria artificială este un produs uman care, la rândul lui, influențează modul în care memoria noastră funcționează și se formează, impunând noi forme de selecție și uitare.
Distincția dintre memoria naturală, vie (biologică) și cea artificială, „conservată” (tehnologică) nu este doar de natură ontologică, ci și funcțională: prima reprezintă fundamentul identității personale și al raportării la prezent, în timp ce diversele forme ale celei de-a doua mediază mai ales memoria socială și culturală, jucând rolul de infrastructuri ale cunoașterii.
Pentru om, amintirea, la fel ca și uitarea, se produc sau nu ca urmare a unui act de voință. Ne propunem să ne amintim anumite lucruri sau să uităm altele, dar nu reușim întotdeauna, din cauza mecanismelor noastre biologice și cognitive: nu avem control deplin nici asupra a ceea ce se fixează, nici asupra a ceea ce dispare din memorie. Aparent paradoxal, la fel se întâmplă și cu memoria digitală. Înregistrarea informațiilor și păstrarea lor într-o memorie artificială depind, în ultimă instanță, de deciziile noastre cu privire la proiectarea, funcționarea și guvernanța dispozitivelor și sistemelor folosite în acest scop. Dispozitivele și sistemele de azi, însă, odată puse în funcțiune, pot înregistra și păstra date în mod în mare parte automat, adesea dincolo de controlul conștient al utilizatorilor. În mod similar, uitarea digitală poate avea o cauză tehnică, legată de defectarea sau funcționarea deficitară a unor echipamente de stocare, concomitent cu lipsa unor politici de prezervare adecvate. Nici în lumea digitală, așadar, amintirea și uitarea nu sunt exclusiv volitive.
Ce este rațional, totuși, să ne dorim să păstrăm în memoria naturală sau artificială? Să-ți amintești „tot” nu este un deziderat și nici o posibilitate a memoriei umane, dar poate reprezenta o aspirație a memoriei culturale. Visul de a păstra toată memoria înregistrată a lumii a dat naștere legendei privind colecțiile exhaustive ale Bibliotecii din Alexandria, care, în realitate, proveneau în principal din spațiul elenistic și nu au inclus sistematic texte din alte culturi. Tot el a stat la baza unor proiecte precum enciclopedia iluministă, unde Diderot și d’Alembert și-au propus să cuprindă toate cunoștințele acumulate la momentul respectiv, sau Mundaneum, acel „Google analogic” gândit de Paul Otlet și Henri La Fontaine să adune, să clasifice și să faciliteze regăsirea întregii cunoașteri. Cantitatea de informații în continuă creștere, limitele umane dar și cele ale tehnologiei din acele vremuri au făcut ca aceste proiecte să se dovedească utopice.
Tehnologiile digitale au alimentat din nou imaginarul unei memorii exhaustive. Scopul declarat al proiectului Google Print (actualmente Google Books) este de a digitiza și pune la dispoziție, integral sau sub formă de extrase, „toate publicațiile din toate bibliotecile lumii.” În mod similar, producătorii instrumentelor de inteligență artificială generativă (GenAI) caută să stimuleze, inclusiv financiar, digitizarea colecțiilor bibliotecilor, cu condiția să li se permită să utilizeze ulterior aceste colecții ca să-și antreneze modelele. Promisiunea ca într-o zi toată memoria înregistrată a umanității să fie disponibilă în format digital are la bază argumente tehnice credibile. Totuși, obstacolele de natură juridică, economică, politică sau etică (problemele legate de respectarea dreptului de autor – vezi conflictele Google sau ale producătorilor GenAI cu deținătorii de copyright -, protejarea secretelor comerciale, inegalitățile globale în accesul la tehnologie, deciziile deliberate de a nu arhiva anumite seturi de date) fac ca exhaustivitatea, în adevăratul sens al cuvântului, să rămână doar un ideal.
Una dintre funcțiile definitorii ale instituțiilor memoriei culturale – bibliotecile, arhivele, muzeele – este prezervarea pentru viitor a artefactelor care încapsulează amintirea contextului istoric în care au fost produse. În același timp, ele sunt și instituții ale uitării: scopul instituțional, profilul colecțiilor și constrângerile materiale (bugetele de achiziție și spațiile de depozitare, fatalmente limitate) impun o selecție a obiectelor culturale pe care le achiziționează și stochează peste timp. Toate bibliotecile, cu excepția bibliotecilor cu drept de depozit legal central (de regulă, bibliotecile naționale), care sunt obligate să păstreze pe termen nedeterminat toate publicațiile editate pe teritoriul unei țări, au politici de achiziție selective și, în plus, aplică criterii de deselecție, eliminând din colecții exemplarele degradate fizic sau documentele depășite din punct de vedere informațional. Muzeele, la fel ca bibliotecile, au propriile criterii de selecție a artefactelor pe care le păstrează peste timp, iar arhivele prezervă pe termen nedeterminat doar anumite categorii de documente. Această uitare instituționalizată, realizată prin selecții inevitabile, se regăsește în afirmația lui Jan Assmann, după care ceea ce numim „memorie culturală” implică un proces de includere/excludere prin care anumite texte, imagini sau obiecte devin „purtători de memorie” pentru o comunitate, în timp ce altele rămân la margine sau dispar [1]. Se poate spune că, în acest context, uitarea nu e o opțiune, ci o necesitate.
În mediul online, relația dintre memorie și uitare este una și mai complexă. În termenii lui Platon, reluați și interpretați critic de Jacques Derrida [2] și Bernard Stiegler [3], se poate afirma că în era digitală s-a radicalizat tensiunea dintre anamnesis – reamintirea interioară, activă, a adevărului – și hypomnesis – memoria tehnică, exteriorizată pe suporturi, de la tăblițele de lut până azi, la cloud și modelele de inteligență artificială generativă. Infrastructurile digitale globale funcționează ca un uriaș sistem de hypomnesis: ele multiplică la nesfârșit înregistrările și susțin promisiunea unei memorii exhaustive. Această externalizare masivă a memoriei, însă, readuce în actualitate temerea consemnată de Platon [4] că scrisul (extrapolând, toate mnemotehnicile) [5] atrofiază memoria individuală. Accesul facil la o memorie artificială cu o asemenea capacitate riscă să slăbească exercițiul anamnetic al discernământului, adică tocmai capacitatea noastră de a analiza critic și contextualizat ceea ce merită păstrat în memorie și ceea ce ar trebui, poate, lăsat pradă uitării.
Așa cum am arătat la început, memoria și uitarea scapă deseori controlului uman, inclusiv în mediul digital. Am discutat pe larg, în alte lucrări [6], volatilitatea și instabilitatea conținuturilor online, precum și incapacitatea de a stabili originea unor resurse digitale, care erodează sistemul clasic de producere, fundamentare și validare a cunoașterii noi pe baza trimiterilor (referințelor) la cunoașterea existentă. Deși trăim într‑un ecosistem informațional în care capacitatea de stocare este în continuă creștere, infrastructurile de acces și de identificare a resurselor online nu garantează durabilitatea referințelor.
GenAI este o memorie externă din ce în ce mai cuprinzătoare și mai antropomorfizată, cu care putem să conversăm în limbaj natural. În același timp, modelele mari de limbaj (LLM) pe care se bazează sunt antrenate pe corpusuri vaste de texte, într‑un mod deseori opac, rezultatele lor apărând ca o „voce” unică a unei memorii difuze, în care originile și traseele informației se estompează. Fără posibilitatea de a determina proveniența unei informații, conceptul de sursă devine caduc și irelevant pentru utilizatorul final – la extrem, unica referință ar putea fi nominalizarea agentului sau agenților AI folosiți. Deși există soluții tehnice pentru a putea fi evitată – există deja LLM‑uri cu trasabilitate sporită a surselor -, perspectiva unei realități în care informațiile vor fi pretutindeni, dar sursele lor nu vor mai putea fi identificate și verificate, a expansiunii unei memorii artificiale ale cărei origini umane nu mai pot fi decelate, este îngrijorătoare.
La polul opus, ne confruntăm cu dificultatea, uneori chiar cu imposibilitatea de a uita sau de a fi uitat. Fiecare acțiune și interacțiune din mediul online – realizarea de tranzacții, comunicarea cu semenii pe diverse platforme, reacțiile față de anumite conținuturi ș.a.m.d. – lasă amprente digitale dificil de controlat și de „uitat”. Chiar și atunci când avem o prezență online mai redusă, infrastructurile digitale care ne înconjoară (camere, senzori, sisteme de supraveghere, sistemele informaționale guvernamentale sau instituționale) continuă, legitim sau nu, să producă date despre noi. Memoria digitală se poate impune în dauna uitării chiar și în cele mai stranii circumstanțe: nici măcar dispariția fizică nu este însoțită întotdeauna de uitarea digitală, iar profilurile personale create pe diverse platforme îi pot supraviețui deținătorului vreme îndelungată, cauzând confuzii (mai ales în media sociale, unde a transmite o urare de „la mulți ani” e deseori un gest mecanic). În 2011, în cartea sa despre „virtutea uitării” [7], Viktor Mayer-Schönberger sublinia rolul important pe care l-a jucat uitarea în istoria umanității, atrăgând atenția asupra pericolelor unei memorii digitale „eterne” unde, alături de informații de calitate, să supraviețuiască și cele depășite, scoase din context, dăunătoare, ofensatoare sau umilitoare pentru indivizi.
În acest context, s‑a născut conceptul de „drept de a fi uitat”, consacrat juridic în articolul 17 al GDPR ca „drept la ștergerea datelor” sau „drept la uitare” [8]. Acest drept le permite indivizilor să solicite ștergerea anumitor date personale atunci când, de pildă, nu mai sunt necesare scopului inițial al prelucrării, când și-au retras consimțământul sau când prelucrarea a fost ilegală, dar și eliminarea din lista rezultatelor unui motor de căutare a unor date inexacte, nerelevante sau care prejudiciază disproporționat persoana al cărei nume a fost folosit în căutare. Dacă uitarea este o caracteristică intrinsecă și inevitabilă a memoriei umane, iată că, în cazul memoriei digitale, ea a trebuit să fie afirmată și, în cele din urmă, recunoscută ca subiect al unui drept aparte.
În concluzie, relația dintre memoria și uitarea digitală reprezintă unul dintre paradoxurile epocii noastre digitale. Avem memorii artificiale cu dimensiuni uriașe, dar riscăm ca sursele informațiilor care le alimentează să devină opace. Avem sisteme care promit stocarea și accesul la „toate” informațiile, dar acest surplus de memorie este dublat de o criză a interpretării și evaluării, tocmai pentru că sursele, contextul și criteriile de selecție informațiilor devin tot mai greu de urmărit. În același timp, reflexul tehnologic de prezervare nediscriminatorie a informațiilor ne afectează capacitatea de a uita, dar și exercitarea dreptului de a fi uitați, ca parte a dreptului la viață privată. Echilibrul care trebuie găsit aici este între protecția vieții private a individului și interesele colective (dreptul la informare, prezervarea pentru generațiile viitoare, libertatea presei). Dacă nu este realist să ne mai imaginăm o existență complet „analogică” într-o lume hiperconectată, putem, totuși, să concepem și să aplicăm strategii de minimizare a impactului, de împuternicire a utilizatorilor și de reglementare a actorilor care colectează și exploatează urmele noastre digitale. Uitarea digitală nu mai este doar un fenomen tehnic – a devenit un teren de negociere juridică și politică.
Una dintre întrebările importante ale viitorului este dacă vom dori și vom fi capabili, ca societate, să reglăm eficient, la nivel instituțional, tehnic și normativ, relația dintre memoria și uitarea digitală, dintre ce decidem să păstrăm și ce lăsăm să se piardă.
***
[1] Jan Assmann, Cultural Memory and Early Civilization (Cambridge: Cambridge University Press, 2011), p. 130. Vezi, de același autor, „Communicative and Cultural Memory”, în Astrid Erll și Ansgar Nünning (eds.), Cultural Memory Studies, Berlin: de Gruyter, 2008, pp. 109–118.
[2] Jacques Derrida, „Plato’s Pharmacy”,în Dissemination, Chicago: The University of Chicago Press, 1981, pp. 61-171.
[3] Bernard Stiegler, „Memory”, W.J.T. Mitchell, Mark Hansen (eds.), Critical terms for media studies, Chicago: University of Chicago Press, 2010, p. 69.
[4] În mitul lui Theuth din Phaidros, regele Thamus critică scrierea: ea nu este o adevărată mneme (memorie vie), ci un surogat exterior, care produce doar o aparență a cunoașterii – vezi Platon, Opere, vol. IV, București: Editura Științifică și Enciclopedică, 1983, 274b-275b, pp. 484-489.
[5] În analiza mijloacelor de exteriorizare a memoriei, Bernard Stiegler (op. cit., p. 67) distinge între mnemotehnici (ansamblul de practici și dispozitive de stocare artificială a memoriei individuale) și mnemotehnologii (sistemele tehnologice integrate, industrializate, care organizează și guvernează memoria după propriile lor logici – de ex. mass‑media audiovizuale, platformele digitale sau rețelele globale).
[6] Vezi Robert Coravu, „Eroare 404”, în Homo technologicus, București: Editura Universității din București, 2026, pp. 95-97 și „Fragile Reference, Faked Authority, and the Advance of Counterknowledge”, Transilvania, nr. 10, 2024, pp. 35-39, https://doi.org/10.51391/trva.2024.10.04.
[7] Viktor Mayer-Schönberger, Delete: The Virtue of Forgetting in the Digital Age, Princeton: Princeton University Press, 2011.
[8] Regulamentul (UE) 2016/679 al Parlamentului European și al Consiliului din 27 aprilie 2016 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Directivei 95/46/CE (Regulamentul general privind protecția datelor), 27.04.2016, https://eur-lex.europa.eu/legal-content/RO/TXT/PDF/?uri=CELEX:02016R0679-20160504, consultat la 15.03.2026.
INDICAȚII DE CITARE:
Robert Coravu „Memorie și uitare digitală” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 