NR. 8-9 / 2023
Speranța – binecuvântare sau blestem?
Ne dăm totuși seama că speranța, singură, nu înseamnă aproape nimic. (…) În solitudinea ei, ascunde și o formă de indiferență. Poate deveni ușor înșelătoare, uneori de-a dreptul smintită. Poate însoți orice gest omenesc și în orice fel, poate orienta mintea omului către orice. La fel ca și credința, doar prin ea însăși nu te asigură că lucrurile sunt în bună rânduială cu tine și cu ceilalți. Nici iubirea singură nu te poate asigura oricând de așa ceva. Au dreptate învățații creștini să vadă în ce măsură aceste trei deschideri ale sufletului omenesc ajung corelate. Au înțeles bine că doar împreună – și, pe cât posibil, în lumina nevăzută de sus – pot să-i descopere omului o bună cale. Lumina adevăratei speranțe nu e niciodată orbitoare, nu caută să atragă violent simțurile omului, să le seducă imediat. Se arată mai curând discret, estompat sau lin, asemeni luminii de seară
ȘTEFAN AFLOROAEI
Oricât de irațional ar părea – speranța întrerupe, suspendă judecata în privința morții, pur și simplu decidem să nu ne gândim la moarte sau, mai precis, decidem să ne prefacem că fatalitatea morții – a noastră, a celorlalți și a universului – nu are importanță. Desigur, suntem obligați să luăm act încă din primii ani de viață de fatalitatea morții – dar comportamentul nostru se configurează în jurul transformării morții într-un aspect secundar sau rezidual al existenței și nu într-o dimensiune esențială a ei. Totuși, adesea, mintea noastră se străduiește să reunească clipele în care faptul morții apare cu o evidență imposibil de ocultat cu celelalte clipe – majoritare – în care „moartea” este suspendată prin speranță, astfel încât într-o perspectivă camusiană sau siluană – fața și reversul, frumusețea unei zile de vară și cimitirul, iadul și nădejdea – pot fi „aduse împreună”.
Pe muntele lui Zarathustra
Vom rezista tentației de a face o legătură între apa lui Thales și procesul de fluidizare a materiei din sculptura greacă (așa cum îl vede Winckelmann) sau între clipa privilegiată pe care sculptorul o extrage din chipul unui om și intermitența stării de contemplare pe care Aristotel o descrie în Etica Nicomahică. Vom spune doar că liniștea de pe chipul lui Laocoon e dată de coborârea în lumea materiei a unei alte ordini. Ne izbim însă de o contradicție: știm foarte bine că suferința lui Laocoon e dată de zei. Nici o speranță nu-i poate înlătura disperarea, nici măcar cea îndreptată către cer. Și totuși, pe chipul lui Laocoon strălucește o altă ordine: e acea ordine de care nici zeii nu știu, cea care hotărâse că un anume Aeneas va reuși să scape și va întemeia un popor care îi va răzbuna în cele din urmă pe troieni.
DRAGOȘ GRUSEA
„De la celebra cutie a Pandorei, oscilăm în a încadra speranța între relele sau binecuvântările vieții. Căci fără speranță nu am fi nici atât de fericiți, dar nici atât de nefericiți. Disecând precum mi-e felul fiecare idee, voi începe prin a prezenta o abordare medicală a fericirii. Dar citiți, rogu-vă până la capăt, fiindcă voi folosi fiziologia speranței doar ca un preambul la o dilema morală care mă frământă adesea și căreia, în peste 25 de ani de studiu și practică medicale, nu i-am găsit nicio soluție.”
CRISTIANA POPP
Spiritalia Christiana
Dacă în literatura clasică termenul ἐλπίς (nădejde) avea atât conotații pozitive, cât și negative, adică „a spera că ceva se va întâmpla”, dar și „a se teme că ceva rău se va întâmpla”, „a se aștepta la ceva rău”, în Noul Testament el este mereu întâlnit cu sens bun. Căci nădejdea este mereu asociată cu răbdarea și cu bucuria, cu siguranța că lucrul cerut va fi împlinit, cu așteptarea vieții veșnice. Din punct de vedere științific, verbul ἐλπίζω este un derivat al substantivului ἐλπίς, care provine dintr-o rădăcină proto-indo-europeană, *welp- , cu sensul de „a aștepta”.
DIANA BARABOI
„Alți autori au viziuni diferite despre acest episod al răspândirii răului în lume. Homer relatează despre cele două pithoi care stau la ușa lui Zeus, unul al relelor (κακά) și altul al darurilor (δῶρα), din care regele zeilor face un amestec și îl trimite pe pământ. Esop (sec. VII-VI î.Hr.), în versiunea lui Babrios (sec. II d.Hr.), povestește că Zeus a închis toate lucrurile folositoare (χρηστά) într-un vas pe care l-a încredințat unui om, care, curios, a ridicat capacul și astfel toate binefacerile au zburat înapoi la cer. Până să iasă speranța, omul a reușit să pună capacul la loc. Cu noi oamenii a rămas doar ea, care ne promite (ἐγγυωμένη) că ne va da fiecare dintre lucrurile bune (ἀγαθά) care au fugit. Ironia esopică, rezultată din antiteza dintre prezența reală lucrurilor bune și promisiunea iluzorie a dobândirii lor, ilustrează glumeț pesimismul grecilor antici în privința vieții oamenilor.”
ALEXANDRU POPP
Întreaga cunoaștere a lumii pornește de la un principiu fondator, așa cum se întâmplă la antici (apa, aerul sau focul) sau, mai recent, la filosofii moderni (voința). Eu plec de la principiul antropic următor: viața omenească, mereu tulburată de crize și de stări anxioase, are drept sursă originară speranța. Dacă analizăm orice situație de viață sau moment al zilei vom vedea cum aproape de fiecare dată speranța contribuie hotărâtor la mânia sau mâhnirea noastră, și aproape niciodată la fericire. Uneori, ea este confundată cu răbdarea, care, într-adevăr, ne poate aduce o mare bucurie.
LIVIU I. COCEI
Reprezentările bine întreținute de propaganda hollywood-iană mă făceau să cred că femeile o duceau minunat în Seattle în anii 50, 60 și că, dintr-o poziție privilegiată, au inițiat o minunată revoluție care a însemnat o luptă facilă și lipsită de asperități. Doar trăiam cu imaginile strălucitoare ale femeilor americane din filme, cu divele de succes, cu imaginile din publicitate. Părea că aceste femei o duc nemaipomenit. Nimic mai fals.
MARIA CERNAT
Unghiul Punk
Mi-a luat ceva vreme să pot scrie despre speranță, din moment ce eu văd rost în a scrie despre «sentimentul» speranței, nu doar despre «conceptul» acesteia. Port în mine această prejudecată, despre cum speranța se petrece și în sălbaticul analfabet și în copilul crescut de lupi. Conceptul născându-se pe urma unei descoperiri interioare și întreținute de-o intuiție indică fondul său irațional și chiar dacă știu și eu acele rațiuni de încurajare pe care ți le construiești singur prin descurajarea gândurilor negre, înclin să afirm că speranța nu este un rezultat al acestui soi de raționamente, pe cât este cea care îngăduie minții să se împotrivească alunecării în abis.
CĂTĂLIN MARIN
„De unde vine speranța? Vechii greci aveau o legendă despre apariția ei. Legenda spunea că speranța a fost adusă într-o cutie în care erau toate relele, inclusiv bolile și moartea, necunoscute până atunci, de către prima femeie, Pandora. Înainte, pământul era locuit numai de bărbați, iar o femeie, înzestrată de zei cu toate calitățile, a fost trimisă drept pedeapsă în lume, după ce Prometeu a furat focul și l-a dat oamenilor.”
AMALIA DIACONEASA
Ecce Homo
„Speranța este, așadar, însoțită mereu de frica neîmplinirii, iar cel care speră la ceva trădează o nemulțumire, o frustrare și o lipsă de fericire deplină. Asta explică, printre altele, de ce stoicii și cinicii considerau speranța drept o slăbiciune omenească, nu o virtute. Tot de aici conchidem că fericirea, care înseamnă și absența unor lipsuri, absența fricii și a insatisfacției, presupune totodată și absența speranței (care-i inutilă). Comte-Sponville însuși face următoarea totalizare: „Doar cel care nu speră la nimic este pe deplin fericit; doar cel care este pe deplin fericit nu mai are nimic de sperat.” Descoperim aici că fericirea se află în antinomie cu speranța. Ce chestie antiintuitivă …”
DORIAN FURTUNĂ
Semn din carte
„….imaginea-icoană (eikôn) este pentru că ea afirmă ceea ce este (sau: pentru că în ea se afirmă şi apare ceea ce este), pe când imaginea-idol (eidôlon) nu e decât o plăsmuire (simulacru) a unor phantasmata (imagini mentale), aparenţa în care ceva se arată şi pare fără să fie. Imaginea, în această ultimă situaţie, este o realitate dezontologizată, reflectare impură, „cele ce se văd în oglinzi” reprezentând, în raport cu adevărul fiinţei, nimicul nefiinţei. Ea „este, faţă de lucrul adevărat cu care seamănă, un altul, aidoma”, adică „defel adevărat, ci asemănător”. Asemănarea joacă aici un rol paradoxal: pe de o parte, ea îndepărtează imaginea de model, deteriorând raportul de identitate ontologică; pe de altă parte, îşi revendică o anumită fiinţare, căci – deşi marchează alteritatea – asemănătorul este aidoma modelului…
DORIN ȘTEFĂNESCU
Contribuții
„Orice om cu minime lecturi filosofice știe că Platon rupe lumea în două, făcând-o să penduleze între eidos și eidolon. Friedländer scria că Ideea este, probabil, cel mai dens concept al filosofiei. Dar ce este Ideea? Platon nu o descrie nicăieri, ci mai degrabă lasă descifrarea ei în seama cititorilor. Dar cum s-o pricepi? Poate că acel deodată, acel exaiphnes despre care Platon vorbește în Parmenide, în Scrisoarea a VII-a (341c) sau în Banchetul e cheia. Dar în Parmenide e vorba despre noima trecerii, despre locul unde trecerea le trece pe toate și cu ele pe sine, de acel topos atopos. În schimb, în celebra Scrisoare a VII-a (341c) ori în Banchetul, Ideea țâșnește în suflet ca un fel de luminare, după o îndelungată petrecere în preajma ei. Cele două poziții, pe lângă faptul că la o primă vedere nu par a spune prea multe din punct de vedere intuitiv, par a fi și de nealăturat.”
CRISTIAN TELEUCĂ
Contribuții
„Relația intimă ce se instituie între textele basmelor românești din popor și reprezentările existente despre trecere nu poate fi învederată mai bine decât de titlul și conținutul poate celui mai popular basm autohton: Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, în legătură cu care Constantin Noica surprindea contemplativ că „în fața basmului acestuia nu poți fi decât uimit. Este o atât de reușită cumpănire între extremi, în el, este apoi o atât de riguroasă afirmare ontologică – și cum se va vedea, o afirmare a ființei adevărate, nu a celei instituite într-o vană zonă de veșnicie -, este, în sfârșit, o atât de fericită expresie, încât o clipă rămâi, în fața lui, ca în fața unui dar nesperat al culturii noastre folclorice adus umanității”
EDUARD CIORTEA
Omul himeric
„Un slogan general acceptat precum „Este bine să-ți vezi de treabă și să nu visezi la călătorii imposibile și cai verzi pe pereți” din perioada comunismului a devenit, pentru mine, cel de la 20 de ani, izolat de două ori (o dată la sanatoriu, prin proprie voință, și încă o dată în România, prin restricții de călătorie în străinătate și izolare culturală), un precept numai bun de încălcat, nu neapărat la propriu (nu am substanță eroică), ci prin himerizarea poetică și transpunerea în pielea unui personaj călător.”
Astăzi, asistăm la decăderea statutului cărții și aruncăm vina pe concurența mediului digital. În paralel, cartea, privată de corporalitate, își continuă călătoria sub forma e-book-ului. S-a transferat asupra cărții electronice ceva din pasiunile dezlănțuite pe care le-au trezit cărțile manuscrise și tipărite?
ROBERT CORAVU
Rațiuni dialectice
Volumul lui Marius Lazăr, Teoria blocului de gheață. Explorări în sociologia relațiilor interetnice (Casa Cărții de Știință, 2023), conține cinci articole științifice publicate în ultimul sfert de secol și șapte articole de tip ,,reacții” din presa culturală a aceluiași interval istoric. E o lucrare care adună și consemnează evoluția epistemică a sociologului român în cadrul Centrului de Cercetare a Relațiilor Interetnice și nu numai. Marius Lazăr lucrează cu un aparat conceptual bazat pe studii cantitative și respinge de plano perspectiva etno-naționalistă, îngust etnocentrică, a valorilor culturale ,,tari”, care a marcat până în anul 1990 istoriografia românească.
DAN ALEXANDRU CHIȚĂ
Contribuții
„După eseuri filozofice cu conținut fragmentar, Rémi Soulié consacră cea mai recentă carte personalității poetului francez de expresie occitană, Frédéric Mistral. Autorul și-a dat seama că trebuie scrise cărți despre magiștri, dacă dorim să păstrăm acea „memorie lungă”, fundamentală pentru umanitate. Astfel, el încearcă să evidențieze personalitatea lui Fréderic Mistral (laureat al Premiului Nobel în anul 1904, care și-a scris opera în occitană provensală, limbă pe care exegetul o stăpânește perfect, el însuși fiind foarte atașat de regiunea natală căreia i-a dedicat o altă carte, Le Vieux Rouergue: terre d’Aveyron.”
O constantă tematică esențială în poezia lui Radu Stanca este iubirea, construită din subtilități ale gesturilor așteptării, apropierii, împlinirii și despărțirii. De asemenea, sentimentul iubirii se dezvăluie într-o problematică existențială mai amplă, de la aventura vieții străjuite de moarte, până la teama pierderii iubitei, iubirii sau pierderii de sine. Discursul poetic se dezvăluie delicat, într-o succesiune de gesturi perfect studiate, într-un decor la limita dintre realitate și scenografie. Ceea ce omogenizează discursul liric este o muzică omniprezentă o suită de tonuri înalte, evocatoare, care dispersează sensurile comune, esențializându-le.
DAN LAURENTIU PĂTRAȘCU
Contribuții
„Ajuns la bilanț, Ioan Barb, poet hunedorean, ne oferă antologia de față, intitulată Descântec pentru amăgit uitarea, selecție realizată de către prozatorul și criticul sibian Silviu Guga, cuvântul înainte fiind semnat de către criticul Ioan Holban. Textele sunt reprezentative pentru mai multe etape ale creației lui Ioan, adunate din numeroasele volume care i-au apărut de-a lungul vremii. Ele conturează portretul unui poet matur, sigur pe sine, manifestând înclinații parabolice în anumite sectoare ale poeziei sale, cu precădere în cele confesive.”
SAVU POPA
Creativitatea SmART
Albert-Ludwigs-Universität Freiburg datează din anul 1457, unde sunt mai multe facultăți din domeniul socio-uman, tehnic, științe naturale, dar și studiul medicinii. Aici și-au pufs pecetea filosofi ca: Max Weber, Edmund Husserl, Martin Heidegger, Hans-Georg Gadamer. Fiind în centrul orașului, universitatea adună și studenți, și vizitatori ai arhitecturii frumoase. Unul dintre cele mai spectaculoase lucruri la această universitate este apa curgătoare sub universitate, care formează și o cascadă chiar lângă peretele acestei clădiri ce rezistă de-a lungul secolelor.
EUGENIA ZAIȚEV
Terapii filosofice
„Discutasem în alte articole precedente despre potenţialul fiolosofiei de a oferi un anumit tip de vindecare simbolică prin înţelegere, mai ales atunci când este vorba despre vindecarea dogmatismului agresiv (a ideologiilor violente) şi găsirea unui sens al lucrurilor, identitar. Posibilitatea de a avansa pe calea către anumite tipuri de răspunsuri filosofice la întrebări existenţiale, era de asemenea o posibilitate întrezărită, însă nu şi certitudinea unui răspuns definitiv, sau măcar a unui răspuns îmbucurător.”
HORIA CINTEZĂ
Contribuții
„Am putea identifica trei cauze pentru generalizarea și adâncirea confuziei publice privind conceptul ‘Inteligență Artificială’ (I.A., sau A.I. la originile anglofone): (1) tendința mass-mediei de a promova subiecte senzaționale și cu nuanță tehnico-progresistă; (2) setea publicului pentru astfel de subiecte (o reacție pozitivă la ‘hype’); (3) practica tot mai frecventă a furnizorilor de tehnologie de a folosi sintagma ‘Artificial Intelligence’ ca argument de marketing (deși, ca profesioniști, ei ar trebui să știe că de multe ori este o folosire eronată/abuzivă a termenului).”
MIRCEA BĂDUȚ
Ultimul film din seria Insidious încheie peripețiile supranaturale prin care trece familia Lambert, obligată să se confrunte cu o serie de entități malefice provenite dintr-un fel de limb bizar de pe lumea cealaltă, numit The Further.Pentru fanii primelor două filme din această serie, sunt mari șanse ca Insidious: The Red Door să le trădeze așteptările: de data această (ultima?), Josh și fiul său Dalton nu vor face față unui număr prea mare de entități malefice sau figuri fantomatice, iar aceste spirite nu sunt prea individualizate, cu atât mai puțin memorabile, așa cum erau Femeia în alb sau Mireasa în negru din primele două filme Insidious.
ALEXANDRU IONAȘCU
Contribuții
„Deși reprezenta un refugiu degradant pentru societatea civilă, atâta cât se putea ea închega în comunism, stadionul era singurul loc unde erai liber să strigi vrute și nevrute din răsputeri, fără teama că te ascultă cineva. Față de acei ani, când eram copil și aveam adeseori prilejul să-mi însoțesc tatăl pe arena locală, astăzi ajung acolo mai rar. Cu toate că nu sunt mare microbist, am mai mers totuși în ultimii ani la câteva meciuri-cheie ale echipei fanion a orașului, pe stadionul municipal.”
FLORIN CHIVOCI
Poezie
cu toate pietrele pământului în pantofi către universul numeric al lumii pitagora merge cu toată apa mărilor în plămâni thales înoată cu focul mistuind din patru zări fiinţa heraclit arde întrupat de aer anaximene levitează sfârşit dar infinit empedocle face toate astea visceral–fluidal–mental–fundamental
NIA DAMIAN
Poezie
Îmi dă timp produce gheme întregi nu face noduri le strecoară în ordine în servietă e atent la cusături înnădește curat marginile cu fir de aceeași culoare nici nu-ți dai seama care e fața lui nici în lumină deplină ajurează hașurează ca nimeni dintre ai lui
FELICIA MUNTEAN
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
