ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Maria Cernat

Moda fără imperativul frumuseții – Amazoanele avangardei ruse

Suntem în luna martie. De la sărbătoarea inițiată de femeile ruse care cereau pâine pentru copiii lor flămânzi în Moscova anului 1917, trecând prin totalitarismul nativist românesc și transformarea sărbătorii drepturilor femeii în „ziua mamei”, asistăm azi la o comercializare a sărbătorii și la transformarea ei în prilej de consum. Pare uneori un ritual de spălare a păcatelor din celelalte 364 de zile pe care bărbații țin să le acopere cu buchete de zambile și lalele. E o presiune „să dai”.  Să dai cadouri, flori, bomboane. Dar ca să dai, trebuie să ai și deodată presiunea sărbătorii consumiste alterează prilejul de celebrare. Femeia devine sursa presiunii de a avea și celebrarea o povară. Dar povara de a da nu e singura. Povara de a arăta bine, de a cumpăra cele mai inspirate obiecte vestimentare nu e deloc neglijabilă.

La începuturile ei, această zi înseamna militantism politic, solidaritate între femei și lupta pentru un ideal comun.

De aceea, o privire asupra unui moment inedit din istoria artei în general și a modei în particular poate să recupereze măcar o dimensiune reflexivă asupra însemnătății unei sărbători a femeii.

La finele anilor ‘90, într-o perioadă în care tensiunile geopolitice nu atinseseră punctul de fierbere de astăzi, Banca Germaniei, împreună cu Ministerul Rus al Culturii, puneau la dispoziția publicului o expoziție și un catalog intitulat „Amazoanele Avangardei Ruse”. Volumul cuprinde picturi realizate de Natalia Goncharova, Alexandra Exter, Olga Rozanova,Liubov Popova, Nadezhda Udaltsova, Varvara Stepanova. Catalogul ce a însoțit expoziția reunește peste 70 de lucrări ale artistelor și este mai mult decât o simplă inventariere a operelor acestora. El cuprinde eseuri despre situația femeilor în Rusia începutului de secol XX, despre suprinzătoarea acceptare și susținere de care se bucurau artistele, descrieri biografice ale celor șase protagoniste ale expoziției, scrisori și memorialistică. Primul care s-a referit la avangardistele ruse ca la niște amazoane a fost poetul Benedikt Livshits, prieten al Alexandrei Exter și al Olgăi Rozanova, referindu-se la operele lor expuse într-o colecție privată la Paris, 1914-1915. El a fost cel care a intuit această dimensiune aparte a forței creative a acestor artiste care nu au fost doar prezențe șterse ale mișcării constructivismului rus. Ele se exprimau în dezbateri, reviste de specialitate, scriind articole, predând la Înaltele Ateliere Tehnice și Artistice, școala experimentală ce a funcționat la Moscova din 1918 până în 1930.

Consumismul despre care pomeneam anterior atinge azi cote inimaginabile în alte epoci. Haina și definirea prin vestimentație sunt lucruri pe care nici măcar nu le mai chestionăm. Or, dintre cele mai interesante experimente ale avangardei ruse este cel legat de vestimentație și regândirea acesteia din perspectivă revoluționară. Haina ca element menită să susțină activitatea, uniforma de muncă văzută ca obiect care trebuie să reunească talentele artistilor, întrucât munca era considerată cea mai importantă activitate, acestea sunt elemente cu adevărat novatoare și ele își mențin îndrăzneala și ineditul până în zilele noastre.

Cel mai apropiat eseu de tema pe care o punem în discuție este eseul dedicat corpului de Nicoletta Misler (Misler, 1999, 123-179). În articolul în cauză,  autoarea vorbește despre tendințele pe care le numește „puritane” specifice avangardei ruse în materie de vestimentație și reprezentare a corpului femeii. Practic, vocabularul artistic al analizei plastice pornește de la asumpția că o abordare a corpului ca altceva decât instrument erotic este o „negare a biologiei” și, deci, invariabil o cădere în puritanism.

O perspectivă opusă acesteia, dar ceva mai apropiată de intenția avangardistelor ruse, este cea schițată de Christina Lodder. Pentru ea efortul artistelor, în special dacă vorbim de Liubov Popova sau Varvara Stepanova, era unul de a scoate corpul femeii de sub imperativele impuse de societate până în acel moment. Lodder aduce o altă lumină asupra efortului avangardistelor ruse de a reconcepe însăși funcția modei și a frumosului.(Lodder, 1985).

Cunoscute atât pentru pictură, cât și pentru realizarea costumelor teatrale, Popova și Stepanova sunt cele care reușesc, spre deosebire de colegii lor bărbați, să ducă idealul constructivismului cât mai aproape de realizare. Constructiviștii vedeau revoluția artistică pornind de la ideea că artistul trebuie să fie și un creator efectiv de obiecte — artistul nu doar înfrumusețează obiectele. Aceasta era sarcina pe care artele decorative și-o asumau. El creează obiecte funcționale în acord atât cu principiile estetice, cât și cu cele funcționale. Or, să lucreze în industrie alături de muncitori, au reușit Popova și Stepanova. Ele au lucrat în industria textilă și au furnizat modele de imprimeuri textile și modele pentru echipamente sport, pentru uniforme și haine de lucru. Christina Lodder este de părere că acest lucru se datorează în special faptului că penuria economică lăsa foarte puțin timp pentru experimentele și inovația avangardiste. În plus, industria textilă lăsa artistelor un loc consacrat în artele decorative — ele nu participau efectiv la procesul de producție; ele ofereau modelele și tiparele ce urmau să fie folosite pentru a produce industrial vestimentație. Tot Lodder consideră că pentru artistele avangardiste, a picta un tablou sau a picta modele pentru materialul textil destinat vestimentației erau demersuri artistice egale ca implicare și importanță pentru artist. Dar spiritul inovativ în materie de vestimentație nu poate fi blocat în analize care nu urmăresc până la capăt intențiile lor.

Blocați în vocabularul analitic estetic specific unei societăți care celebrează independența feminină prin asumarea „biologicului”, ratăm momentul cu adevărat original reprezentat de creațiile vestimentare propuse de Stepanova și Popova. Ele urmăresc nu atât esteticul și estetizarea corpului feminin, cât acțiunea, dimensiunea publică a activității întreprinse de femei. Este prima oară în istorie când femeile se gândesc la o vestimentație care să celebreze munca, activitatea publică, la o vestimentație care să ofere o cât mai mare libertate de mișcare. De altfel, în realizarea costumelor pentru spectacole, avangardistele insistă uneori pe costume care să urmărească mișcarea și relaxează corsetele actrițelor, renunță la balerini pentru dansatoare.  Formele geometrice ce înlocuiesc cunoscutele modele florale folosite în mod tradițional în vestimentație, funcționalitatea și orientarea către comoditate și libertate de mișcare sunt un moment cu adevărat aparte.

Prin opoziție asistăm în actualitate la așa-numitul curent publicitar „femvertising” ce are în vedere încorporarea valorilor feminismului în sporturile și afișele publicitare. Un exemplu grăitor în acest sens este reclama la săpunul Dove. Creatorii ei încearcă să lărgească definiția frumuseții pentru a putea cuprinde cât mai multe tipuri de corpuri. Încercarea avangardistelor este aceea de a contesta modelul frumuseții promovat cu o agresivitate fără precedent în istoria umanității prin intermediul industriei publicității — femeia slabă, tânără, ingenuă. Este femeia în extaz, erotizată și… decerebrată. În China s-a practicat vreme de secole legarea picioarelor tinerelor fete pentru a le face să pară mai mici și pentru a le limita libertatea de mișcare. O tendință similară se remarcă în actualitate prin „legarea creierului” femeii și reducerea ei la starea de nimfetă în imagistica publicitară. În ciuda scâncetelor privind emanciparea și chiar „împuternicirea” (traducerea dificilului termen „empowerment”) femeii, o privire rece asupra tipologiei feminine care domină de decenii reclamele, în special cele la parfumuri, obiecte de vestimentație, lenjerie sau cosmetice, ne arată femeia într-o singură dimensiune: obiect sexual disponibil. În plus, chiar reclamele la automobile sau alte obiecte de consum joacă din plin cartea erotizării femeii, reducând umanitatea acesteia la această dimensiune seducătoare standardizată.

Încercările femvertisingului modern de a integra principiile feminismului în publicitate nu fac decât să arunce mantia erotismului asupra tuturor corpurilor, nicidecum să chestioneze această perspectivă asupra corpului feminin. Or, cele care au contestat însuși acest mod de a vedea corpul și funcția lui au fost avangardistele ruse.

Totuși li se reproșează ascetismul și puritanismul. Dar a fost oare vorba despre puritanism în condițiile în care Natalia Gonchearova trăia o viață cât se poate de libertină și în care toate artistele trăiau departe de convențiile vieții burgheze? Puțin credibil. Însă ceea ce urmăreau a fost un experiment cu adevărat original a cărui valoare riscă să se piardă într-o retorică a comentariului artistic puternic influențată de Războiul Rece. Cum anume s-a infiltrat o grilă interpretativă tendențioasă în comentariile cu privire la experimentele constructivismului rus, înțelegem prin referință la reprezentarea femeii sovietice în materialele propagandistice americane. Astfel, Războiul Rece a consacrat imaginea femeii sovietice ca robot asexuat periculos. Avântul profesional înregistrat de femeile din Uniunea Sovietică este portretizat ca ceva înfricoșător și chiar sinistru. În fond, Uniunea Sovietică a dat prima femeie ministru, prima femeie ambasador, prima femeie în spațiu.

„Popova își proiecta adesea textilele în relație cu forma hainelor, utilizând principiile iluziei optice pentru a facilita trecerea de la suprafața bidimensională a materialului la volumul tridimensional al siluetei umane.  Dar tocmai dorința extremă de a raționaliza figura noii femei sovietice a dus la o negare a corpului ca expresie a individualității concrete, psihologice și sexuale—un proces care începuse deja cu artiștii avangardei.”(Misler, 1999, 136).

În articolul intitulat sugestiv „Baba cu ciocanul pneumatic”,Oleg Veaceslavovici Reabov și Tatiana Borisovna Reabova discută despre strategiile discursive ale propagandei americane menite să demonizeze femeia sovietică și să decredibilizeze eforturile de integrare a acesteia în muncă. (Reabov & Reabova, 2025). Una dintre cele mai persistente idei cu privire la femeia sovietică privește lipsa acesteia de … feminitate. Considerând că integrarea femeii în muncă reprezintă o „defeminizare” a acesteia, dar, simetric, și o „demasculinizare” a bărbatului care nu mai este poziționat în rolul de furnizor (eventual unic) de stabilitate financiară a familiei.

„La rândul său, propaganda americană căuta să prezinte drept vicii acele rezultate ale politicii sociale pe care luptătorii sovietici de pe frontul ideologic le considerau realizări în domeniul asigurării egalității între sexe. […] Deformarea feminității muncitoarelor este agravată, în opinia propagandiștilor americani, de faptul că în URSS, de regulă, li se impune să practice muncă fizică grea.”(Reabov & Reabova, 2025). În fapt, socialismul a însemnat, din perspectiva propagandei anticomuniste americane, o distrugere a ordinii naturale. În primul rând, distrugerea proprietății private, dar, și mai gravă, în opinia propagandiștilor americani, este distrugerea relațiilor dintre sexe prin răspândirea ideii de egalitate și integrare a femeii în muncă. Astfel, ordinea „naturală” era aceea în care femeia, obiect erotic, dar și zână păstrătoare a delicateții și blândeții, încălzea căminul și oblojea rănile bărbatului venit de la munca cea istovitoare în refugiul domestic. Or, integrarea femeii în muncă, executarea de către femeie de munci istovitoare veneau în contradicție cu această imagine idilică a vieții private. În plus, propaganda americană insista asupra ideii că femeia sovietică nu doar că nu se eliberează, ci devine sclava statului și în felul acesta duce o dublă povară. Criticile „dezumanizării prin muncă” a femeii au ecouri ample și sunt reluate și astăzi cu destulă virulență. Ele nu revin însă pentru a contesta regimul exploatator al muncii în sistemul economiei capitaliste, de data aceasta, ci pentru a relua cu obsesivă încăpățânare ideea „defeminizării” femeii prin executarea muncilor dificile.

Or, ceea ce observăm în vocabularul analizei estetice prezent în articolul Nicolettei Misler este o reluare a acestei tematici a femeii sovietice asexuate pe care o asociază cu o formă de puritanism, de repudiere a „naturalului”, „biologicului”.

„Mișcarea constructivistă și vestimentația sa declarau fără echivoc că „stilul U.R.S.S. este linia dreaptă!” […]Această afirmație reducționistă, un indiciu mai larg al puritanismului și ascetismului care au pătruns ideologia avangardei postrevoluționare, a fost rezultatul extrem al reprimării evidente a corpului și a funcțiilor sale fiziologice, care poate fi identificată cu avangarda târzie.” (Misler, 1999, 126)

O căutare alternativă a identității dincolo de normele impuse de societatea burgheză, celebrarea acțiunii și dimensiunii publice productive a umanității sunt văzute de autoare ca o „reprimare” a corpului și a funcțiilor sale fiziologice. Or, proiectul socialist chiar este unul modern în care se caută o definire a identității personale în relație cu sfera publică a acțiunii și muncii, nu cu sfera privată. În ce măsură este „dezumanizant” acest proiect este o chestiune cu adevărat profundă: oare, dacă identitatea se bazează pe funcțiile fiziologice, nu este acesta un proiect uniformizant? În fond, aceste funcții sunt relativ identice pentru toți indivizii. Originalitatea fiecăruia este dată de ceea ce faci în sfera publică, nu de pura biologie. A ridica omul în general și femeia în special din condiția sa pur animalică este un proiect emancipator asumat de constructiviști, nu o repudiere a corpului.

Dar autoarea continuă în aceeași linie analiza sa:

 „În mod ciudat, acest lucru era chiar mai evident în contingentul feminin al avangardei. Cu siguranță, ele nu își respingeau identitatea feminină cotidiană, după cum putem simți din cultul lor pentru poșeta de seară și toaleta, însă însăși esența identității feminine — recunoașterea și reprezentarea corpului feminin — genera interpretări ambigue și nicidecum omogene. De fapt, corpul feminin părea să dispară în volumele geometrice spațioase, deși stângace, ale noului stil, cel puțin în cazul Exter, Popova și Stepanova.”(Misler, 1999, 126)

Corpul feminin nu „dispare”; el devine mai puțin important în definirea identității feminine întrucât avangardistele contestă însăși ideea de autodefinire prin raportare la sexualitate și „funcții fiziologice”. O expoziție găzduită în urmă cu câțiva ani la Muzeul Național de Artă prezenta operele artiștilor de peste Prut. Cele realizate în perioada socialistă ieșeau în evidență. Nu erau realizate în stilul avangardei, fiind mai degrabă integrabile în curentul realismului socialist. Dar era izbitoare reprezentarea femeilor atlete, femeilor profesoare, femeilor de știință. Este o diferență evidentă față de secolele în care reprezentarea femeii s-a concentrat în cele mai multe cazuri pe dimensiunea privată a vieții, pe corp și biologie.

Am considerat salutară această investigație a experimentului artistic avangardist desfășurat cu mai bine de un secol în urmă. E drept că doar acesta este, deocamdată, recuperat și considerat „legitim” de critica de specialitate, fiind opus realismului socialist văzut deocamdată, cu rare excepții,  în culori exclusiv negative. Însă și recuperarea survenită în cazul apropierii anilor ‘90 lasă să transpară o grilă interpretativă ce lasă prea puțin loc ideii de experiment unic și inedit menit să construiască o reprezentare cu adevărat alternativă și emancipatoare a femeii în pictură. Este motivul acestei reflecții critice.

Referințe:

Lodder, C. (1983). Russian Constructivism. Yale University Press.

Misler, N. (1999). Dressing up and dressing down: The body of the avant-garde. In J. E. Bowlt & M. Drutt (Eds.), Amazons of the avant-garde: Alexandra Exter, Natalia Goncharova, Liubov Popova, Olga Rozanova, Varvara Stepanova, Nadezhda Udaltsova (pp. 95-108). Guggenheim Museum Publications.

Reabov, O. V., & Reabova, T. B. (2025). „Baba s otboinîm molotkom”: jenski trud v SSSR v diskurse amerikanskogo antikomunizma perioda holodnoi voinî [„Baba cu ciocanul pneumatic”: munca femeilor în URSS în discursul anticomunismului american din perioada Războiului Rece]. Jenscina v rossiiskom obșcestve [Woman in Russian Society], (4), 115–126.

INDICAȚII DE CITARE:

Maria Cernat, „Moda fără imperativul frumuseții – Amazoanele avangardei ruse” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.