ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Maria Cernat

Mintea de pe urmă, comentariul cel dintâi

În peisajul filosofic autohton, Cristian Ifode reușește să se impună ca autor care încearcă, e drept, țesând o deasă pânză de referințe filosofice, să propună o formă de reflecție pe temele perene ale iubitorilor de înțelepciune: altruism, virtute, curaj, iubire, ură. 

Lucrarea „Mintea de pe urmă” este o sinteză, după cum însuși autorul mărturisește, a unor articole publicate cu diferite prilejuri în diverse reviste culturale alături de texte scrise special pentru acest volum.

De cele mai multe ori, textul este unul provocator. Prima parte relevă dimensiunea pedagogică a lucrării, pentru că autorul redescoperă lecțiile filosofiei grecești și aduce o lumină nouă asupra unor teme pe care le credeam cimentate interpretativ. 

Părțile lucrării urmează momentele importante din viața noastră: nașterea, copilăria, revolta, iubirea, prietenia, ura, frumusețea, identitatea, fericirea și maturitatea. Cristian Iftode preferă să suprapună istoria filosofiei peste aceste momente cruciale în așa fel încât, de pildă, nașterea este totodată nașterea filosofiei. Reinterpretarea filosofilor presocratici cu „mintea de pe urmă” este un moment de profunzime și sensibilitate al lucrării, fiind o bună introducere în filosofie. Rătăcite prin hățișul de speculații, referințe, comparații există o serie întreagă de foarte percutante observații legate de natura sufletului care este impersonal la presocratici, nemuritor la Platon și personal la creștini. Distincții importante și puncte de cotitură în evoluția gândirii. Care gândire trebuie să depășească preocupările imediate și să se ridice la nivelul abstractizării, al generalizării, pentru a putea spera să anticipeze parcursuri alternative ale evenimentelor sau cel puțin o regândire a propriei existențe pornind de la acest exercițiu reflexiv. Acest demers se dovedește cu atât mai important cu cât în actualitate, temă la care autorul revine constant, trăim în bule existențiale izolate care se ating tangențial fără a comunica vreodată cu adevărat.

În capitolul despre copilărie, autorul se apleacă asupra perenei teme a educației și discută cazul extrem al unui abuz sexual realizat de cel ce ar fi trebuit să fie profesor. Mobilizează teoria lui Michel Foucault pentru a explica mecanismele punitive care, duse la extrem în relații toxice de putere, creează corpul docil. Distrug simțul critic și ne „educă”. Pe de altă parte, orice formare presupune un efort de adaptare la cerințe, la criterii. Nu este explorat în profunzime în carte, însă merită să ne întrebăm dacă pedagogia alternativă „non-directivistă” poate cu adevărat să dea rezultate. Poate că mai nimerit ar fi să ne concentrăm pe tipul de reguli și pe implementarea lor. În lucrare este explorat și modul în care mulțimile sunt „dresate” de manifestări sportive – discută despre olimpiada organizată de naziști – care amplifică instinctul de conformare și concentrează energiile libidinale în direcția liderului/cauzei/echipei pentru a le conduce pe cele agresive în direcția „inamicilor”. Însă, lucrul cu adevărat important pe care Cristian Iftode îl remarcă în acest capitol privește concilierea ideii de libertate cu ideea de disciplină. Libertatea nu se poate obține decât printr-o anumită formă de autodisciplină, fără ca asta să fie acel „fascism interior” prin care oamenii participă uneori la propria supunere.

Dintre autorii contemporani scriitori de filosofie în România anului 2026, Cristian Iftode este aproape singurul care se apleacă la modul serios asupra unui moment definitoriu pentru traseul gândirii contemporane: momentul 1968. Previzibil, acest moment este asociat cu revolta. De notat că nu e neapărat asociat cu adolescența, deși autorul insistă asupra faptului că orice revoltat trebuie să aibă, la un moment dat, ceva din perseverența, autodisciplina și capacitatea de efort susținut al unui stoic. În scurte fragmente despre momentele protestatare nu neapărat concentrate în jurul revoltelor anilor 60, autorul insistă asupra capacității filosofiei de a zgudui traseele bătătorite ale interpretării, percepțiilor sociale și reflexelor de gândire standardizate. În 1917 nu a avut loc doar revoluția bolșevică. În New York avea loc o altă revoluție. Societatea Artiștilor Independenți din New York se angajase să lase pe orine plătea o taxă modică de 6 dolari să expună. Marcel Duchamp făcea parte din consiliul de administrație al societății, dar, într-un stil ludic și provocator ce avea, alături de talentul de a explora modalități expresive sculpturale și picturale inedite, să îl consacre, Duchamp face o nefăcută. Expune un pisoar, firește, sub pseudonim pentru a testa limitele libertății de expresie propovăduite de organizația din a cărei conducere făcea parte. Evident, așa cum era de așteptat, experimentul lui Duchamp s-a terminat prin cenzură și prin solicitarea să îndepărteze prozaicul obiect din cadrul expoziției. Dar revoluția fusese deja făcută pentru acest curajos gest simbolic care răsturna ideile de libertate de expresie, de limite ale definiției artei, punând totodată sub lumina reflectoarelor convenția socială drept criteriu ultim de apreciere a talentului și creativității artistice. 

Așa cum subliniam cu alte prilejuri, scandalagii dadaiști ca Marcel Iancu sau Tristan Tzara, deși relevanți la nivel internațional, sunt adesea ignorați și de critică și de cititori. Capitolul dedicat acestora de către Cristian Iftode este unul dintre cele mai importante. Este locul în care autorul face una dintre cele mai semnificative distincții între  kynismul antic (pozitiv, agresiv, bazat pe adevăr brut) și cinismul modern (negativ, dezabuzat, elitist). În opinia sa, avangarda în general, dar în special Dada, reprezintă o reîncarnare modernă a kynismului antic. Practicând „știința unei ironii militante”, dadaismul țintește tot ceea ce se ia în serios și presupune o reală pasiune pentru autentic și adevăr. Avangarda este curajoasă și belicoasă și ascunde revolta față de ipocrizia și violența societății, fiind, dincolo de expresia sa artistică, o acțiune filosofică radicală. Cristian Iftode susține că armele dadaismului de șocare a publicului și clamare a adevărurilor incomode provin de la Diogene, filosoful rebel a cărui rostire era curajoasă, teatrală, impertinentă, caustică, antifrastică. Kynismul antic, cel legat de denunțarea convențiilor sociale, a măștilor ipocrite, materialist și radical nu ar putea exista într-o artă convențională. În fond, revolta dadaistă nu poate funcționa dacă nu abandonăm ideea că arta trebuie să împodobească realitatea, să o imite. Arta ca mod de semnificare și de transmitere a statu quo-ului nu poate fi contestată decât prin testarea convențiilor expresive. Individualismul este un fir roșu care traversează lucrarea lui Cristian Iftode și, în acest context, revine ca idee că revolta trebuie să fie nu atât socială, cât individuală și luptă cu propriile automatisme de gândire. Aici văd și un potențial reacționar pentru că „revoluția pe cont propriu” fiartă bine în propriul suc nu e decât o utilă iluzie pentru cei ce vor să păstreze statu-quo-ul, lucru magistral ilustrat în al treilea episod al documentarului realizat de Adam Curtis, „The Century of the Self” intitutlat sugestiv „E un polițist în capul tău și trebuie să-l ucizi”. 

Autorul insistă asupra punctului dificil de echilibru dintre avangardă ca teorie care dacă se ia prea în serios nu mai e avangardistă, dacă nu se ia destul de în serios, rămâne un proiect incomplet. 

Tema iubirii este dintre cele mai complicate și cele mai criptice din lucrare. Explorând autenticitatea, clișeele culturale și tonele de convenții care se pun între tine și cel iubit, autorul insistă pe ideea de altruism, atât de greu de obținut, dar atât de necesar. Tema iubirii este și cea mai sensibilă și profund introspectivă, dar și cea mai dificil de parcurs. Reținem zbaterile căutării eului autentic printre diversele roluri sociale, valențele terapeutice salvatoare ale scrisului, dar și capcana inautenticului. 

Economia politică a iubirii lipsește cu desăvârșire. De altminteri, aici văd, din nou, o problemă a lucrării. Autorul pare complet indiferent la relațiile de gen și pare că textul este unul universalist care privește iubirea în genere. Or, iubirea asta implică riscuri de altă natură decât emoționale pentru cam jumătate dintre participanți, ei putându-se trezi chiar la vreo doi metri sub pământ sau în urna cu cenușă, că tot vorbim de diferențe culturale. Or, panseurile despre tribulațiile amorului par că ocolesc aceste realități oarecum prozaice, dar, ce să vezi, pentru unii participanți, presante spre vitale. Un ochi vânăt, o buză spartă nu se văd de la înălțimea meditațiilor despre iubire, dar cele mai multe asemenea „accidente” apar tocmai în relațiile de cuplu și ele vizează o anumită jumătate a participanților. La Facultatea de Filosofie a Universității din București, însă, ele sunt inexistente. Atât de inexistente încât, când o femeie violentă a venit și a apucat de păr o studentă pe holul facultății am fost singura care  intervenit anemic încercând să lupt cu brațele vânjoase ale femeii lovind stângace cu gentuța mea elegantă. Colegii se uitau nepăsarori și unul dotat fizic cu suficientă forță s-a limitat la a râde de mine și gentuța mea care, ce-i drept, făcea o jenantă figură pe post de armă, iar decanul de pe vremea respectivă râdea la rândul lui. Nu tu reacție rapidă, nu tu investigat să vezi cine e studenta, de ce a venit doamna violentă s-o tragă pe hol de superbul păr. Liniște și pace. Cam ca-n lucrarea autorului, unde e loc cu verdeață de unde-a fugit orice violență de gen și relații inegale de putere. Cine e Cristi printre diversele roluri sociale și cum găsim noi autenticul în iubire. Care iubire e heterosexuală și mereu greu de găsit. 

Dar, în opoziție cu instabilitatea iubirii, prietenia oferă acel spațiu necesar dialogului și testării ideilor. Sigur, sper că autorul va rămâne fidel acestor idei și când va citi aceste rânduri, pentru că, da, firește, prietenia e mediul în care ideile sunt evaluate, corectate și aprofundate. Reflecția asupra urii evidențiază mecanismele prin care, în special în contemporaneitate, ura este monetizată, amplificată, instrumentalizată. Luciditatea critică este din nou soluția individuală prin care putem rezista la manipulare. Din nou, soluția individuală la problema socială revine ca pastilă de autoîmbunătățire prin gimnastică mentală susținută. Salut efortul de a propune soluții în efortul de contracarare al valului de toxicitate amplificată pe toate canalele media, însă, ca de obicei, îmi rezerv  dreptul de a fi sceptică în privința soluțiilor locale – eu cu mine însumi – la probleme globale – rețele sociale și monetizarea de către acestea a urii și diviziunii sociale. 

La fel de cuminte și previzibil este modul în care autorul tratează problema frumuseții, insistând, cum altfel, decât pe pluralismul perspectivelor asupra definirii esteticului. Din nou, faptul că secole de pictură europeană înfățișează, ca prin minune și total accidental, cu o frecvență net superioară, nuduri feminine ca expresie a frumosului e ceva la fel de natural ca ploaia. Relațiile de dominație și putere, modul în care frumosul e al celui puternic și definit de cel puternic și servind celui puternic în societate, sunt lucruri care scapă reflecției. 

Identitatea personală însă este un loc al reflecției unde ideea de progres, de proces și de condiționare socială capătă locul cuvenit. E o distincție importantă subliniată de autor între „ce suntem” și „cine suntem”. O perspectivă statică asupra realității ne obligă și pe noi să ne concepem în cadrele strâmte ale ontologiei esențialiste. Or, noi suntem procese și societatea are un rol decisiv în modelarea identității noastre. 

În capitolul despre fericire găsim o revenire la înțelepciunea clasică a virtuții practicate pentru găsirea sensului în opoziție cu satisfacțiile imediate. Și cu tentația satisfacțiilor facile trebuie să luptăm prin lucrul cu noi înșine. Mi-ar plăcea să cred că filosofia e un medicament pe care îl iei să lupți cu consumerismul provocat atât de agresiv de către companiile care angajează cei mai buni psihologi, cei mai buni sociologi și cei mai buni neurologi (da, există domeniul neuromarketingului) pentru a ne bombarda, sărmanii neuroni, cu mesajul fericirii prin consum și gratificare imediată. Totul ar trebui să se topească nu prin efortul colectiv de a stopa această avalanșă de informație nocivă, ci prin efort individual. 

Maturitatea recuperează, în lucrarea autorului, filosofia stoică, ea fiind o posibilă resursă pentru menținerea echilibrului între tensiunile generate de responsabilitate, presiunea socială și supravegherea contemporană. 

Reflecțiile cu privire la bătrânețe ne indică iar traseul eminamente individualist al minții de pe urmă și încercărilor sale de a ne propune o filosofie practică de revenire asupra propriilor idei din care să învățăm și noi ceva. Teama de bătrânețe, nu este atât teama de moarte, ci, aflăm de la autorul care e totuși încă departe de acel moment, teama de a nu fi trăit autentic, de a fi trăit fără sens. Da, e o teamă reală, dar, din nou, ea este un exercițiu îndreptat asupra sinelui și nu asupra modului în care am putut schimba ceva în viața celorlalți. 

Stilul lucrării este unul foarte dens, foarte încărcat de trimiteri, dar și foarte provocator. În special în pasajele despre iubire există un lirism al expresiei care îl apropie de un poem. Alteori stilul este mai transparent, dar parcă autorul poartă în permanență pe umeri povara „marii filosofii” a textului ca alergător în competiție cu alte texte aspirante la titlul de „filosoful cel mai relevant”, așa încât ideile se ascund uneori în spatele pânzei dese de trimiteri a unor fraze foarte lungi. Îmbinarea multitudinii de referințe cu exprimări metaforice poate fi o delectare pentru cei care gustă acest fel de a scrie filosofie sau poate să irite cititorul mult prea deprins cu exprimări ce riscă uneori să devină simpliste în căutarea clarității. 

Sigur că, în egală măsură, pentru un cititor obișnuit să gândească totul în termeni de condiții materiale, condiționări economice și sociale, meditațiile care alunecă uneori nepermis de mult spre subiectivitate și individualism, textul lui Cristian Iftode poate fi o provocare. Pentru că adesea scrisul despre care vorbește atât de poetic și cu atâta patimă în capitolul despre iubire, scrisul ca salvare, poate adesea să devină exercițiu narcisic steril. În plus, soluțiile pe care le propune autorul sunt exclusiv individuale. Pentru cineva tot mai orientat către soluții de ordin politic, date fiind și urgențele create de crizele pe care le parcurgem, acest proiect poate părea nefezabil.

Acest ideal al depășirii de sine este totodată uniformizant, nefiind sensibil la diferențele de putere pe care clasa, rasa sau genul le trasează inevitabil între noi. 

În plus,o asemenea cale, altminteri lăudabilă, dar, totuși, individualistă, poate fi considerată un mod chiar dăunător de a ghida energiile celor doritori de schimbare către zone sigure, neangajate politic, care nu schimbă cu nimic contextul. Or, dacă atitudinile și însăși identitatea noastră, așa cum, de altfel, afirmă autorul, sunt determinate social, ar trebui să ne axăm mai mult pe schimbările societății. Iar acestea se fac, inevitabil, alături de ceilalți. 

Dincolo de aceste aspecte, există un nivel la care rezonezi emoțional cu un anumit text.  Am lăsat la final această parte din lucrarea lui Cristian Iftode care, pe mine personal, m-a impresionat.

Cinismul contemporan denaturat ne îndeamnă să privim cu suspiciune orice invitație la auto-depășire. Scufundați în discursuri de „self-help” și „augmentare a eului” și alte rețete de lecuire vândute precum uleiul de șarpe, privim cu multă îndoială și un discurs cum este cel propus de Cristian Iftode care se bazează pe înțelepciunea anticilor care ne spune cam același lucru: trebuie să avem curajul de a ne schimba viața. Trebuie să lucrăm cu noi înșine și să căutăm să evoluăm. Mi-l imaginez pe autor – dar este, firește, o simplă speculație – în fața unui auditoriu de studenți tot mai detașați, tot mai absenți, tot mai lipsiți de speranță. Îmi imaginez sala de curs în care autorul își petrece multe ore din viață ca pe o lume unde Nimicul din celebra „Poveste fără sfârșit” de Michael Ende riscă să cucerească totul. Probabil, de aici și aceste încercări de a reînvia speranța în progresul propriei autodepășiri, pentru a ține „povestea” vie, pentru a împiedica „nimicul” să stingă lumina. 

INDICAȚII DE CITARE:

Maria Cernat, „Mintea de pe urmă, comentariul cel dintâi” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.