Amprenta sinelui în creativitate
Mintea este în strânsă legătură cu sinele și sufletul. Toate trei criterii definesc ființa umană. Emoțiile și trăirile care se află în mintea unui om sunt experiențele trecute prin suflet și sunt legate de sine. Stima de sine, spre exemplu, reprezintă scopul principal de întocmire a propriilor valori. Aristotel scrie: „Numim viață – capacitatea de hrănire prin sine, de creștere și, în fine, de micșorare de la sine”.[1] Tot Aristotel afirmă că: „Sufletul este cauză și principiu al corpului viu”.[2]
Putem urmări și că Ludwig Wittgenstein menționează: „Filosofia este activitatea de clarificare, însă procesele mentale (gândirea și înțelegerea) nu mai sunt exclusiv interne, ci seamănă tot mai mult a atitudini, a stiluri de comportare dependente de anumite forme de viață”.[3]
Ideea lui Aristotel, despre sine, demonstrează o valoare principală a vieții, întrucât ceea ce ai, se dobândește prin sine. Capacitatea de hrănire prin sine înseamnă metoda de a înțelege singur sensul și condițiile vieții. Fiecare organism viu care participă în mod normal la viață printr-un comportament adecvat se poate considera drept substanță compusă organizată. Această structură a sinelui conține într-un anumit fel – materie și formă.
Afirmația de mai sus a lui Aristotel, despre suflet, sugerează faptul că sufletul este indicatorul esențial al corpului. Stagiritul a înțeles că actele psihice nu se pot explica decât prin legătura lor cu funcțiile organismului. Atât timp cât un corp este viu, sufletul acestuia este afectat de diferite stări pozitive și negative. De asemenea, prin suflet, organismul viu are unele modificări în comportament. Principiul de bază al sufletului este, însă, menținerea corpului viu în ipostaze naturale, prin creativitate.
Aristotel împarte fenomenele sufletești în: fenomene de cunoaștere, de afectivitate și de voință. Orice desfășurare de gândire este o definiție sau o demonstrație, iar sufletul pătrunde prin inspirație. Corpul reprezintă substrat și materie; în același timp, sufletul este realitate în act a unui corp. Ce simte sufletul, știe corpul și sinele. Prin sine, te raportezi atât la suflet, cât și la minte. Totodată, sufletul este principiul care se definește prin: hrănire, simțire, gândire, mișcare, creație. Așa cum mintea și spiritul au nevoie de exersare prin studiere pentru a funcționa, așa și sufletul cere liniște și împăcare de sine. Prin urmare, sufletul reprezintă, oarecum, toate realitățile, precum și opera gândirii și a simțirii.
Opinia lui Wittgenstein, despre minte, întocmește realitatea gândirii prin diferite forme ale vieții. Fiecare situație plăcută sau nu, afectează rațiunea, și de aceea, mintea funcționează după criteriile care țin de ceea ce se întâmplă cu sinele și mai puțin după principiile interne. Tot ceea ce se poate spune, ca și tot ceea ce se poate gândi, trebuie să continue o proiecție a unei aranjări posibile a obiectelor. Calea rațiunii este ordinea de percepere a ideilor și a faptelor. În gândirea acestui filosof, avem o metafizică a procesului logic. Deci, mintea, în viziunea sa, înseamnă metoda de gândire logică. Precum la Immanuel Kant, rațiunea creează ordinea fenomenelor naturii, așa și logica face posibilă lumea lui Wittgenstein, în măsura în care îi conferă acesteia o formă.
Omul, ființă rațională și comunicativă, necesită socializare. Căci, toată cunoașterea nu poate fi raportată numai la sine, unele informații din minte trebuie împărtășite cu alții, pentru „a nu înota de unul singur în propria minte”. Mintea umană singură nu poate crea nimic, nu poate produce nimic decât după ce este înzestrată cu experiență și meditație. Gândurile sunt producțiile minții în raport cu sinele. Mintea are nevoie de idei pentru a concepe ceva, întrucât rațiunea presupune încercare și dezvoltare. De asemenea, mintea are limite, iar dorința de a face ceva poate fi realizabilă atât timp cât crezi că poți să creezi. Adevărul despre anumite date sufletești depinde de relațiile dintre noi și obiect.
Așadar, datele senzoriale sunt personale pentru fiecare persoană separată și sunt semne ale existenței. Nu putem avea un temei să respingem o convingere decât datorită altei convingeri. „Filosofii idealiști ne spun că ceea ce pare materie este în realitate ceva mental. Astfel, ideile din mintea noastră pot percepe materia sau nu. O clasă de judecăți intuitive, asemănătoare celor senzoriale și totuși total distinctivă de ele, sunt judecăți de memorie, care afectează sinele prin trăirile sufletești. Adevărul constă într-o anumită formă de corespondență între gândire și fapt”.[4]
Mintea înseamnă rațiune și gândire. Omul este ființa care gândește, deci există. A gândi se obține prin exersare, nu se studiază din manuale. Orice senzație depinde de creier, iar o gândire luminată concepe lumea în detalii.
Sinele înseamnă realitatea și sinteza capacităților noastre care se află atât în minte, cât și în suflet. Sinele oglindește interioritatea omului, ce poate fi înțeleasă prin intermediul rațiunii. Ceea ce gândești este creionat prin sine, iar orice scop presupune o cale, realizabilă cu ajutorul gândirii. Calea către identitate este cultivarea sinelui. Cunoașterea de sine constituie abilitatea de a-ți controla stările sufletești, în timp ce realizarea de sine înseamnă ceva individual. Fiecare avem anumite păreri despre ceva. Acestea se formează în minte. Experiențele le trăiești cu sufletul și le înțelegi cu mintea, și atunci omul se încearcă pe sine.
Perceperea unui obiect sau moment al vieții demonstrează felul de gândire a omului. O minte ageră are capacitatea de a simți, de a gândi, de a comunica, care duc la însușirea personalității și reprezintă manifestări ale sinelui comun. Creierul uman are funcția percepției și a meditației. Trăirea este interioară, ea se află în sinele fiecăruia, iar expresia ei este exteriorizată și este raportată la gândire.
Pasiunile și emoțiile sunt trăiri importante, fiind caracteristice fiecărei persoane. O bucurie sau o tristețe te afectează mereu și îți redă o anumită stare sufletească, iar anumite preferințe sunt păstrate în adâncul minții pe parcursul întregii vieți. Orice activitate exersată de câteva ori devine o obișnuință, ceea ce evidențiază faptul că mintea este conducătorul trupului. Individul interacționează în societate conform propriilor decizii, iar trăsăturile de voință depind de sufletul și mintea omenească. Sinele înseamnă încredere în propriile capacități, dorințe și hotărâri. Atitudinea oamenilor față de ceilalți din jur implică caracteristicile mintale ale fiecăruia.
În concluzie, sinele accentuează autoevaluarea și identitatea. Omul creează diferite lucruri prin suflet și rațiune. O minte nehrănită cu știință și cu înțelepciune, slăbește. În timp ce, o amintire importantă își are locul în mintea omului, semnificând realitatea unui moment. Ceea ce simți este valabil cu ceea ce gândești. Latura comună dintre suflet și minte se bazează pe principiul emoțiilor. Sentimentul pe care-l trăiești la un moment dat undeva se asociază minții cu ceea ce a simțit sufletul. Astfel, se creează o identitate a sinelui raportat la ceea ce a simțit și a gândit. Prin urmare, relația sine-suflet-minte este prezentă la fiecare om și creează realitatea cu formele vieții.
[1] Aristotel, Despre suflet, Editura Științifică, București, 1969, pag.49.
[2] Aristotel, Despre suflet, Editura Științifică, București, 1969, pag.57.
[3] George Lăzăroiu, Gândire, limbaj, realitate. Programul lui Ludwig Wittgenstein, Editura Cartea Universitară, București, 2004.
[4] Bertrand Russell, Problemele filosofiei, Editura All, București, 1995.
INDICAȚII DE CITARE:
Eugenia Zaițev, „ Amprenta sinelui în creativitate” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 