Tirul, de la puterea mării la loc de uscat mrejele
Numele Tir provine dintr-un cuvânt egiptean cu sensul de „stâncă” datorită formațiunii pe care fusese construit orașul; avantajat prin poziția geografică și prin relief (situat pe un recif aflat la aproximativ șase sute de metri de coasta Libanului de astăzi, el se afla în afara oricăror pericole, cu excepția unui asediu îndelungat), în Antichitate, Tirul era considerat a fi atât cel mai bogat oraș-port fenician, faimos pentru producția și comerțul cu purpură, cât și cel mai puternic pe plan maritim datorită flotei sale.
Din punct de vedere istoric Tirul a fost un aliat al Ierusalimului; regele Hiram I (980 – 947 î. Hr.) a trimis lemne de cedru, aur și meșteri pentru construcția palatului regal al lui David și a templului lui Solomon, însă relațiile dintre cele două orașe s-au răcit după cucerirea Ierusalimului de către babiloneni (în anul 586 î. Hr.), atunci când Tirul a văzut un prilej de a dobândi supremația pe mare. În Biblie el devine mai mult decât un loc geografic, fiind văzut și tratat ca o entitate vie care se contopește cu locuitorii și conducătorii săi și mai ales cu felul lor de viață, cu moralitatea și atitudinea lor. În diverse pasaje, Tirul este descris ca fiind un oraș bogat și puternic, care a strâns argint ca pulberea și aur ca noroiul de pe drum (cf. Zaharia 9, 3), ale cărui mărfuri săturau multe popoare și îmbogățeau regi (cf. Ezechiel 27, 33), era puterea mării (cf. Isaia 23, 4), iar negustorii lui erau prinți puternici pe tot pământul (cf. Isaia 23, 8) etc. Totodată, în oraș s-au răspândit viciile și depravarea, el devenind un simbol al mândriei și al decadenței, un loc în care oamenii s-au semețit și au uitat de Dumnezeu; însă nu numai bogățiile materiale i-au adus pieirea, ci mai ales atitudinea sa în fața căderii Ierusalimului, atunci când Tirul s-a bucurat că acesta fusese distrus și se va pustii, în timp ce el se va umple (cf. Ezechiel 26, 2).
Prezicerea despre sfârșitul Tirului se află în partea a doua a cărții profetului Ezechiel (26, 1 – 28, 19), alături de alte șase profeții de amenințare contra popoarelor păgâne, și cuprinde motivele căderii, cucerirea propriu-zisă, o alegorie în care orașul este asemuit unei nave, cântece de jale și un discurs adresat principelui conducător. În capitolul 26, după ce amintește de râsul Tirului la căderea Ierusalimului, Dumnezeu i se adresează direct, vestindu-i sfârșitul: Iată sunt împotriva ta, Tirule, și voi ridica împotriva ta popoare multe, cum își ridică marea valurile sale. Voi sfărâma zidurile Tirului și turnurile lui le voi dărâma; voi mătura praful din el și-l voi face stâncă goală. Loc de uscat mrejele va fi el la mare, pentru că a zis acestea, grăiește Domnul Dumnezeu, și va fi prada neamurilor (Ezechiel 26, 3-5). Profeția continuă cu invazia lui Nabucodonosor, cu descrierea oștirii sale, a tacticilor militare folosite, apoi urmează prezentarea sfârșitului Tirului, când bogățiile vor fi luate, turnurile vor fi dărâmate, iar pietrele și lemnele lui vor fi aruncate în mare. Sunetele chitarelor nu vor mai răsuna în oraș, în schimb se vor auzi gemetele celor răniți, insulele se vor cutremura, principii din jur se vor îmbrăca în haine de doliu și vor deplânge pierirea lui; finalul e apocaliptic, Tirul va fi acoperit de ape și va ajunge în adâncul pământului ca o pustie veșnică. Pe scurt, s-a prezis că orașul va fi distrus, dărâmat, aruncat în mare și nu va fi niciodată reconstruit, profeție parțial împlinită de regele Nabucodonosor și, mai târziu, de Alexandru cel Mare. Iosephus Flavius a scris despre un asediu de treisprezece ani (aproximativ 586/585 – 573/572) sub domnia regelui Nabucodonosor, când a fost distrusă partea continentală a orașului, locuitorii refugiindu-se pe insulă (vide Contra Apionem 1, 21), iar în timpul campaniei lui Alexandru cel Mare (332 î. Hr.), soldații lui au asediat din nou Tirul și, pentru a ajunge la el, au aruncat în mare pietre și rămășițe din zidurile vechii cetăți pentru a construi un dig. După distrugerea sa completă, în locul vechii puteri a mării se mai întâlneau doar pescari care își întindeau mrejele, un contrast izbitor față de măreția de altă dată.
În următorul capitol este prezentată puterea Tirului pe mare, din pricina căreia acesta se semețise: În frumusețea mea m-am îmbrăcat (Ezechiel 27, 3), el fiind descris alegoric sub forma unei corăbii construite din lemne rare și prețioase (cedru, chiparos și carpen). Deși toate orașele făceau comerț cu el și îi sporeau astfel bogăția, ziua naufragiului va fi inevitabilă, atunci când toți cei de la bord se vor prăbuși în inima mării, loviți de vânturile de la răsărit, simbol al puterii și justiției divine, iar cei de pe țărmuri îl vor deplânge, cuprinși de groază.
Ultimul capitol începe cu vorbele lui Dumnezeu către principele Tirului, identificat a fi regele Ithobaal al III-lea (aproximativ 591 – 573 î. Hr.), contemporan cu Ezechiel. Din pricina bogăției și a puterii politice, principele se semețise, ajungând să se considere a fi egalul lui Dumnezeu și spunând în inima lui: Eu sunt Dumnezeu și stau pe scaunul lui Dumnezeu în inima mărilor (Ezechiel 28, 2). De aceea Dumnezeu îi va face pe străini să se abată asupra lui, să-i întineze strălucirea și să-i aducă prăbușirea, pentru a nu le mai putea spune că este egal Creatorului, când el este doar un om. După profeția morții principelui, urmează o parte mai ermetică, în care acesta este numit pecetea desăvârșirii, deplinătatea înțelepciunii și cununa frumuseții (Ezechiel 28, 12); asemănat unui heruvim, el locuia în Eden și avea o mantie plină de pietre prețioase, însă din pricina trufiei și-a pierdut înțelepciunea și a fost aruncat de pe muntele sfânt devenind o pildă pentru regii pământeni. Unii exegeți oferă o interpretare ad litteram, considerând că pasajul se referă chiar la principele din Tir, care se bucura de multe calități pământești, de frumusețe și bogăție, averea lui fiind atât de mare, încât putea fi asemănată cu Grădina Edenului. Alți teologi înțeleg acest pasaj în chip metaforic, prințul fiind văzut ca o imagine a lui Lucifer, întrucât acesta din urmă a căzut din pricina mândriei lui, idee regăsită și la profetul Isaia (vide Isaia 14, 11-17); această interpretare are însă și critici, întrucât heruvimii nu fuseseră niciodată asociați cu Lucifer, ci se știa că unul dintre ei păzea Grădina Edenului după alungarea lui Adam și a Evei (vide Facerea 3, 24)[1].
În Noul Testament Mântuitorul Iisus amintește de orașul Tir doar împreună cu Sidonul atunci când mustră orașele în care făcuse minuni, dar oamenii nu se pocăiseră: Vai ție, Horazine, vai ție, Betsaida, că dacă în Tir și în Sidon s-ar fi făcut minunile ce s-au făcut în voi, de mult, în sac și în cenușă, s-ar fi pocăit. Dar zic vouă: Tirului și Sidonului le va fi mai ușor în Ziua Judecății, decât vouă (Matei 11, 21-22; Luca 10, 13-14). Întrucât Tirul și Sidonul erau simboluri ale depravării, comparația cu acestea întărește gravitatea faptelor locuitorilor din Horazin și Betsaida; ei au fost martori la minunile săvârșite de Iisus, dar nu au crezut, făcându-se astfel mult mai vinovați decât vechii iudei care nu au avut parte de har și au trăit doar după Lege.
Interesantă este adresarea către un oraș la persoana a doua, formulare întâlnită atât în Vechiul, cât și în Noul Testament, astfel, el este tratat ca o persoană responsabilă pentru păcatele sale; atunci când orașul se identifică cu locuitorii săi el devine un simbol pentru ei, prin urmare căderea Tirului poate fi văzută ca o metaforă pentru fragilitatea și efemeritatea bogățiilor pământești pe care oamenii le pot pierde într-o clipă, mai ales atunci când trufia îi face să se îndepărteze de Dumnezeu, considerând că sunt ceva, când nu sunt nimic (Galateni 6, 3).
Bibliografie și sitografie:
– Raymond E. Brown, Joseph A. Fitzmyer, Roland E. Murphy, Introducere și comentariu la Sfânta Scriptură, Volumul IV: Literatura profetică, Traducere și prelucrare pentru limba română Pr. Dumitru Groșan, Galaxia Gutenberg, 2009;
– Ioan Chirilă (editor), Studiul Vechiului Testament, Editura Renașterea, Cluj-Napoca, 2006;
– Silviu Tatu (editor), Introducere în studiul Vechiului Testament. Cărțile profetice și poetice, Casa Cărții, Oradea, 2019;
– John H. Walton, Victor H. Matthews și Mark W. Chavalas, Comentariu cultural-istoric al Vechiului Testament, Casa Cărții, Oradea, 2021;
– Biblia sau Sfânta Scriptura: https://www.bibliaortodoxa.ro/ (08.03.2026);
– File:John Martin – Destruction of Tyre – Google Art Project.jpg – Wikimedia Commons (https://commons.wikimedia.org/wiki/File:John_Martin_-_Destruction_of_Tyre_-_Google_Art_Project.jpg). 08.03.2026.
[1] Pentru mai multe detalii cu privire la identitatea principelui din Tir vezi: Raymond E. Brown, Joseph A. Fitzmyer, Roland E. Murphy, Introducere și comentariu la Sfânta Scriptură, Volumul IV: Literatura profetică, p. 400; John H. Walton, Victor H. Matthews și Mark W. Chavalas, Comentariu cultural-istoric al Vechiului Testament, pp. 767-768 și Silviu Tatu (editor), Introducere în studiul Vechiului Testament. Cărțile profetice și poetice, pp. 121-124.
INDICAȚII DE CITARE:
Diana Baraboi, „Tirul, de la puterea mării la loc de uscat mrejele” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
