Epoca acumulării de contradicții
Volumul Epoca Klaus Iohannis? (editura Tact, 2025), coordonat de Mihnea Bâlici, Anca Bîrnoiu, Veronica Lazăr, Catrinel Rădoi și Vali Stan, bucurându-se de o prefață și o cronologie politică substanțiale, este una din cele mai curajoase încercări de a analiza societatea românească între 2014 și 2025. În cele ce urmează, ne vom mulțumi să rezumăm fiecare contribuție din volum, la care vom contribui cu câteva critici punctuale.
Secțiunea Bani începe cu cea mai profundă analiză macroeconomică din carte, aparținându-i economistului Cornel Ban. Acesta observă just natura îndoielnică a anilor de boom economic din România primului mandat al președintelui Klaus Iohannis. Cu o creștere medie de 4,8% în intervalul 2014-2019, ,,în comparație cu performanțele globale, România s-a apropiat de dinamica unor economii emergente de mare succes”. (p. 73) Motivul constă dintr-o explozie a consumului, fără restricții bugetare clare, dar un consum bazat pe importuri de bunuri și servicii din spațiul european. E vorba, cu alte cuvinte, de o creștere nesustenabilă. Fiind o economie a fluxurilor economice externe, politica macroeconomică a României a fost lăsat intenționat la voia întâmplării, slăbind și expunând dezvoltarea pe termen lung a țării. Fondurile europene, apreciabile ca suplinire a lipsei resurselor naționale, au contribuit la această situație de instabilitate. ,,Pe scurt, România a trăit în epoca Iohannis dintr-un ,,ban european” care a acționat ca un stimul keynesian permanent, acoperind golurile de investiții interne și ținând economia pe linia de plutire chiar și în momentele de criză. (…) În logica cercetărilor despre modelele de creștere amintite mai sus, aceasta înseamnă că economia românească rămâne prinsă într-un model de creștere dependent de ISD-uri, cu reziliență conjuncturală, dar fără fundații solide pentru convergența structurală dincolo de unele sectoare de nișă”. (p. 80) Economia României este în proporție de 60% dominată de capitalul străin, care reprezintă 10% din numărul firmelor din țară. 1% din aceste produc aproape o treime din valoarea adăugată brută din România. Avem o polarizare la vârf a economiei românești în favoarea capitalului străin, în special din zona de automotive, electronice și echipamente. Sectorul IT&C, beneficiind timp de aproape un deceniu de scutiri fiscale, a crescut mult ca pondere în economia națională, aproape de 10%, însă specializarea IT-istului român mediu se găsește în segmentul de outsourcing. IT-istul român nu este de cele mai multe ori nici inovativ, nici prins în cercetarea tehnologică de vârf. Industria energetică și cea financiară este pe mari porțiuni în mâna capitalului internațional. Cea producătoare de mașini este cu acționariat majoritar străin, urmând să facă față sau nu competiției asiatice agresive în materie de producție de mașini ieftine, de calitate și cel mai curând electrice.
Despre sărăcia relativă (și nu numai) din România se ocupă Anca Bîrnoiu și Dana Domșodi. Clivajul românesc este înainte de toate geografic: mediul rural și cel urban mare se află la poli opuși. Pungile de sărăcie din România de nord-est și de sud-este apar ca durabile în timp, desigur, până când depopularea totală se va încheia. Al doilea clivaj subîntinde gradul de educație formală și procentul șomajului real: populația României este, în toate statisticile oficiale, sub media europeană în materie de educație. Al treilea privește sfera inegalităților de venituri: aceasta este mare și în continuă creștere, depășind media europeană. Suntem, fără îndoială, una din primele societăți inegalitare, sărace și needucate ale continentului.
Ștefan Voicu și Elena-Daniela Ana se centrează pe problema sectorului agricol în România. Acesta s-a aflat, la fel ca întreaga economie a României după 1990, sub influența doctrinei neoliberale euroatlantice a privatizării, internaționalizării prin injecție de capital străin și a slăbirii intervenției fiscale a statului. România are potențialul agricol de a-și produce singura mâncarea, însă, în anul 2026, suntem în principal țară importatoare de alimente. Marile zone agricole ale României nu aparțin investitorilor români. Cu excepția partidului AUR, reprezentat de mari agricultori și dezvoltatori imobiliari români, care susțin politice naționalist-populiste și invocă protecția guvernului în fața concurenței străine neoneste, statul român nu are nici o formă de politică agricolă care să ducă la dezvoltarea atât a sectorului agricol, cât și a mediului rural.
Ecologia politică a energiei verde este un subiect abordat de Anna Iosif, Mihai Iacob și Vlad Bejinariu: România a trecut printr-o fază de transformare ecologică, dar una generată indirect de deceniul 1991-2001, cel al durei dezindustrializări postsocialiste. Marile companii producătoare și distribuitoare de energie sunt de câteva decenii, cu câteva excepții, privatizate unor acționari majoritari străini. ,,Derulată între iulie 2020 și ianuarie 2021, liberalizarea pieței de energie a însemnat eliminarea tarifelor reglementate pentru consumatorii casnici la gaze și energie electrică”. (p. 168) Despre explozia facturilor casnice pe acest fond vorbesc anii care au urmat momentului 2021. Fragilitatea structurală a statului român este de netăgăduit în acest context.
Situația muncii în România debutează printr-o analiză a redistributivității, subiectul preferat al păturilor peste medie, cu venituri de la câteva salarii medii pe economie în sus (probabil de la 4 venituri medii pe familie în sus). Asistații sociali sunt descriși ca indolenți, vicioși și parazitari. Dispariția lor fizică se dorește numaidecât. Acest fascism de clasă, de multe ori direct rasist, populația romă fiind cea mai săracă din România (cu excepția elitelor rome), reprezintă chintesența progresului material românesc cel mai recent. Avem cele mai mici ajutoare sociale din Europa, atât în sumă netă, cât și ca parte a populației sărace, cei mulți români pauperi descurcându-se pe cont propriu. Lisia Pamfilie și Cristina Raț indică deficitul mental al populației cu venituri peste medii din România: ,,Beneficiarii erau adesea descrisi ca ,,leneși” si ,,nemerituoși”, iar eforturile lor de a găsi alternative de venit rămâneau invizibile. În timp ce cauzele structurale, lipsa locurilor de muncă, educația insuficientă, sănătatea precară, erau evidente pentru beneficiari, instituțiile puneau accent pe responsabilitatea lor individuală”. (p. 187) Concluzia este una strivitoare pentru politicile sociale deficitare ale statului român: ,,Astfel, venitul minim de incluziune, indexat cu 5,6% în martie 2025 și ajuns astfel la 366 de lei pe lună pentru o persoană singură de vârstă activă și 533 de lei pentru vârstnicii fără venituri, cade sub valoarea sa din anul anterior. Care va fi aportul acestor contribuții, extrase de la cei 323.542 de beneficiari de ajutor social, la bugetul Casei Naționale de Asigurări de Sănătate rămâne neclar. Ceea ce reiese însă clar sunt lipsa de considerație pentru persoanele ajunse pe muchia supraviețuirii, prinși în munci precare, și persistența unui tipar de subfinanțare a protecției sociale, pe care le regăsim în moștenirea politică atât a ,,epocii Băsescu”, cât și a ,,epocii Iohannis”. (p. 192)
Chestiunea migrației românești de după 2014 este studiată cu rigoare de Gabriel Troc: din disapora care votează pentru calea europeană am ajuns în 2024-25 să avem una populist-suveranistă, cerând un stat românesc puternic care să-i protejeze în fața ravagiilor piețelor dereglementate. Românii din afara sunt în cea mai parte a lor cu educație formală scăzută și medie, alungați din țară de nevoile materiale stringente cu care se confruntau, mulțumită unor elite politico-administrative submisive și apreciative față de idolul modelului neoliberal al pieței libere. După 2022 ne lovim de realități diferite: ,,maturizarea fenomenului migrației; stagnarea câștigurilor în străinătate în raport cu cele din țară; schimbarea relativă a destinațiilor și a compoziției de clasă și profesionale a migranților; intensificarea și stabilizarea unei forțe de muncă migratorie slab calificată, care practică migrație sezonieră sau de scurtă durată în agricultură și industrie; creșterea semnificativă a imigrației dinspre Asia de Sud-Est și tendința de întoarcere în țară a unei părți a diasporei (migrație inversă)”. (pp. 195-196) Ultimul fenomen, care validează modelul țării muncii ieftine susținute acerb de patronate, se adâncește după 2020 prin absorbția câtorva sute de mii de muncitori din Sri Lanka, Nepal, India și Bangladesh. Acest fenomen duce la acutizarea polarizărilor de clasă din România și la viitoare conflicte interetnice, dacă nu chiar rasiale.
Maria-Luiza Apostolescu, Andrei Constantin Gudu, Oana Mateescu, Ioana Simina Popescu, Ioana-Roxanu Rotaru propun un studiu despre muncitorii din Sudul global: ,,România prezintă însă o dublă dinamică: exportă propria populație activă și simultan importă muncitori străini”. (p. 212) Munca în vest se ieftinește pe acest fond, la fel și prețul muncii în România. ,,Strategia internă a României de ,,țară a muncii ieftine” consolidează acest raport: salarii reduse, flexibilitatea sporită și un cadru legislativ permisiv pentru angajatori fac România atractivă pentru investiții, dar produc vulnerabilitate structurală pentru muncitorii români și străini”. (p. 222)
Despre instituțiile statului român se scriu multe. Diana Mărgărit și Ruxandra Guberna se ocupa de relația dintre președintele Klaus Iohannis și partidele parlamentare. Poziționându-se ca un luptător împotriva sistemului PSD în primul mandat, Klaus Iohannis coabitează excelent cu PSD-PNL-USR în cel de-al doilea. ,,În mod paradoxal, în numele ,,normalității” democratice și al liniștii publice, Iohannis a girat o coaliție hegemonică, un dezechilibru major de forțe între cei aflați la guvernare și cei din opoziție”. (p. 259) Opacizarea și antagonizarea discursului public se datorează mult președintelui Klaus Iohannis după 2020.
Marius Ghincea studiază aceeași relație defectuoasă cu zona de intelligence. Serviciile secrete s-au poziționat în primul mandat al președintelui în funcție de partidele aflate la guvernare, însă în al doilea mandat, acestea acționează transpartinic, întărind partidele aflate la putere în bloc. Cartelul politic nou-rezultat lucrează până în prezent. Sistemul patronal-clientelar domină asupra aparatului de stat în materie de servicii secrete. Controlul civil este foarte scăzut. ,,Cartelizarea politică este o traiectorie hibridă, în care piramide patronal-clientelare anterior rivale ajung să formeze o superpiramidă prin agrearea unui pact prin care își distribuie resursele publice”. (p. 285)
Cosmin Cercel analizează limitele constituționale ale vieții politice românești. ,,Ipoteza pe care o propun este că în perioada 2015-2025 a devenit vizibil un anumit decalaj între forma statului de drept și procesele de la marginea vieții juridice, până în punctul în care logica juridică nu mai poate conține dinamica socială și economică. Altfel spus, automatul juridic se prezintă ca o forță neutră, lipsită de eficacitate și în mare parte pradă unei obsolescențe structurale: timpul juridicizării politice a apus, iar între dominația economică și individ, armătura juridică se retrage ca o cochilie goală”. (p. 288) Concluzia cercetătorului Cosmin Cercel este că statul de drept sau sistemul de justiție aparent autonom este împins de societatea civilă și de către luptele între partide să ia decizii pe care autoritățile alese politice nu doresc să le ia sau consideră că riscă prea mult politic făcând asta. În loc de independența justiției avem de-a face cu o forma insidioasă și autoritaristă de politizare contra politicii.
Marius Ghincea revine cu un articol despre politica externă a lui Klaus Iohannis, marcată de inerție, stagnare, lipsă de imaginație și caracter ancilar asumat față de partenerii strategici. Secretizarea ajutoarele militare și nu numai către Ucraina din 2022 până în prezent constituie o altă probă la dosar. Articolul Ruxandrei Ivan confirmă și adâncește deruta: politica de externe a României este lipsită de imaginație, servilă, militarizată și ascunsă de publicul larg in datele sale esențiale.
Andreea Gheba și Sebastian Țoc studiază dezastrul din educație. Proiectul România educată a fost de la un capăt la altul un eșec. România are rate de analfabetism funcțional ridicate, excludere socială și rezultate modeste la teste naționale și internaționale. ,,Sistemul de învățământ a fost organizat în logica promovării meritocrației, înțeleasă îngust, în funcție de note și rezultate la diverse examene sau concursuri, ierarhizare între elevi, unități de învățământ, profil și specializare. Odată cu procesele de dezvoltare și gentrificare, zonele rezidențiale au devenit mai segregate, astfel că școlile au devenit la rândul lor mai izolate social și economic”. (p. 356)
Simion Pop discută pe larg despre valul de secularism care s-a acutizat în România contemporană. Referendumul pentru familie din 2018 a fost proba de turnesol a apariției partidului AUR, dar și a indignării mute a BOR-ului. Societatea este majoritar secularizată în prezent.
Sorana-Alexandra Constantinescu, Carina Puiu, Tudorina Mihai se ocupă de politicile de gen din România. De la misoginism, dublat de rasism, până la subreprezentarea femeilor în parlament și guvern, în conducerea organizațiilor sindicale existente, studiul documentează o largă gamă de opțiuni reacționare în România. Suntem una din cele mai înapoiate societăți europene sub raportul drepturilor femeii moderne, tratate ca veșnicele subordonate și inferioare salarial bărbaților puternici financiar.
Iulia Popovici documentează fenomenul de disoluție a politicilor culturale în zona statului, unde free riding effects sunt la cote înalte. E lumea artistului autonom și desprins de breaslă. De aici rezultă existența unor drepturi sociale reduse și venituri instabile și mici. ,,Neimpozitarea unui procentaj semnificativ din drepturile de autor și scutirea de la plata contribuțiilor sociale a celor care obțin astfel de venituri și sunt și angajați a devenit baza contractului social al culturii, pe principiul ,,noi nu vă cerem (taxe), voi nu ne cereți (drepturi)”. (p. 403)
Costi Rogozanu explică pe larg fenomenul deprofesionalizării presei și a jocurilor politice de culise, nimic nefiind uitat în ceea ce privește sosul neoliberal toxic care dă consistență discursului local. Adina Marincea și Ana Țăranu explorează formele, formulele și delirul ideologic al partidelor de ,,extremă dreapta” apărute în România după 2020. Acestea sunt singurele care exploatează teme specifice stângii, deviind democrația în direcții autoritariste. ,,Astfel, dreapta radicală în ascensiune își păstrează nestingherit monopolul asupra temelor ,,poporului” – sărăcia și inegalitatea, siguranța locativă și drepturile salariale, anxietatea războiului regional, neîncrederea endemică în stat”. (p. 469)
Articolul politologului Andrei Țăranu este o reflecție despre iliberalismul partidelor populiste ca AUR și ascensiunea sa: concluzia dialectică a studiului este că înseși partidele politice mainstream au dus la crearea unor partid ca AUR. Asemănările și deosebirile dintre AUR și PSD-PNL sunt frapante la orice nivel. Aroganța elitelor, decuplarea de la societate, cartelizarea partidelor generează iliberalism liber consimțit în societate. Vladimir Borțun pătrunde în detaliu în structura de clasă din spatele sponsorilor AUR: spre deosebire de marii actori economici străini din România periferiei marelui capital, finanțatorii AUR reprezintă capitalul local la fel de axat pe implementarea politicilor neoliberale ca toate celelalte partide. Fermierii, proprietarii HoReCa, dezvoltatorii imobiliari autohtoni susțin drumul capitalismului românesc folosindu-se de o demagogie naționalistă fără pic de politici sociale fezabile.
Epoca Klaus Iohannis? este o colecție de studii valoroase și emblematice. Degingolada României prezente nu are o oglindă mai fidelă decât atât.
INDICAȚII DE CITARE
Dan Alexandru Chiță, „ Epoca acumulării de contradicții” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 