Țărână veche, suflet nou
Stilul este urma pe care o lasă mintea ta pe imaginea lumii, ca zgârietura unui stylus pe o tăbliță cerată. Precum scrisul unui copil ce crește, stilul se rafinează în timp, devenind din ce în ce mai personal pe măsură ce îmbătrânim. Eram, în adolescență, ca mai toți, un colaj de trăsături de stil împrumutate de la alții, și nu mă refer aici neapărat la îmbrăcăminte, machiaj sau accesorii. Mă refer, mai degrabă, la modul în care mergeam, vorbeam, tăceam, râdeam. Și elementele se adunau furtunos, se schimbau rapid, eclectic, ca o mâzgăleală de copil mic pe tabla unei lumi incomplet deslușite. Apoi lumea s-a tot clarificat și liniile stilului meu s-au tot simplificat până am reușit să sintetizez ce aș fi vrut să par: un om simplu și bun, purtător al tradițiilor lor, Mariile, Anele, Elenele și Fevroniile mele, cu tot neamul lor cel adormit. Ele sunt bunicile și străbunicele mele, unele chiar stră-străbunicele mele și celor mai multe numele li s-a pierdut, șters de vânt și ploaie de pe înnegriții stâlpi ce le străjuiesc mormintele. Eu nu le-am știut nici numele, nici chipul și nici vorba, dar simt ca stilul meu de a fi de la ele coboară, iar asta se accentuează tot mai mult pe măsură ce mă apropii de întâlnirea cu ele.
În oasele mele se simt durerile oaselor lor, muncite pe câmpiile Olteniei, pe dealurile Moldovei sau, mai simplu, pe podelele caselor lor, frecate și lustruite, în bucătăriile lor de vară și de iarnă unde au gătit mii de supe și ciorbe și au spălat cu apă încălzită și degete amorțite oale și furculițe cât pentru o armată întreagă. Port fericirile lor de a-și vedea băieții bărbați, fetele mirese și casele primenite, dar și durerile lor când și-au pierdut soții și copiii pe front sau în lupta cu tuberculoza, dizenteria sau cine mai știe ce boli nediagnosticate pentru care nu cunoșteau leac.
Stilul meu este al acelei Ane care, analfabeta fiind, și-a găsit fiul, mort de tifos pe frontul de est, îngropat în pământul aparent străin al unui biet sătuc rusesc. Străin nu-i era și nu-mi este niciun pământ, căci pașii mei și ai ei, precum și cei ai străbunicii ei și ai strănepoatelor mele, calcă greu același pământ lăsat nouă de Dumnezeu spre a-l stăpâni și a-l însemna. Iar cerul acesta, mai albastru sau mai cenușiu, după zi, se arată privirii mele ca și ochilor ei, când îi va fi ridicat să mulțumească celui ce o lăsase să închidă cercul și să-și găsească liniștea știind unde se găsesc oasele celui ce-l purtase în pântec și îl va purta mereu în suflet. Așa va fi știut, biata, că undeva, pe altă lume, pe sub pământ, se vor găsi din nou, mamă și fiu, țărână nouă cu țărână veche. S-a întors apoi în casa ei bătrână din Oltenia și-a așteptat răbdătoare întâlnirea aceea, mai îngropându-și o fiică și un mic nepot, mai crescând alți nepoți, iubindu-i până când acestora li se părea că tălpile ei muncite miros a trandafiri. Astfel, stilul acestei femei, născută în același an cu Stalin (că nu își știa vârsta), a fost marcat de parfumul imaginar de trandafiri pe care inima ei îl sădea în inimile urmașilor ei, stil care a ajuns și la mine și va călători prin sângele urmașilor mei spre lumi viitoare.
Stilul meu este al acelei Marii care iarna dormea uneori în grădinița unde educa copiii unui sat străin din munți, acoperită cu „țoalele” țesute la război din haine vechi. Își termina munca prea târziu, strângând și curățând după ce ultimul copil va fi plecat spre casă, nămeții erau prea mari și ea nu mai avea puteri să ajungă acasă pentru cele câteva ore rămase până dimineața, așa că își ghemuia trupul ostenit pe podele, ca o Albă ca Zăpada, într-o casă de pitici cu zeci de pătucuri prea mici pentru ea. Stilul ei era cel de poveste, o poveste precum cele vechi, adevărate, cu bune și rele, nu cele edulcorate până la falsificare care populează cinematografele din mall.
Ceva din stilul meu este al acelei Elene, moarte în floarea vârstei de tuberculoză, într-o lume fără vaccinuri și fără antibiotice. Lăsa în urmă 4 copii, unul foarte bolnav care o va urma la scurt timp să nu rămână, în țărână, mamă cu brațele goale. Ceilalți trei și-au croit cu greu drum în lume, au studiat, au muncit, au avut familii și au dus mai departe stilul ei tragic, durerea care trebuie să o fi sfărâmat în timp ce ftizia îi măcina trupul tânăr. De la ea, stilul meu a primit o nuanță din suferința lui Fantine[1] sau a lui Mimi[2] și, cumva, fără să știm, nici eu, nici ea, noi, două femei cu același sânge, trăitoare la capetele aceluiași secol, ne-am îngemănat fără să ne cunoaștem.
Fără îndoială, stilul meu este și al acelei Marii care a construit o casă cu mâinile ei, punând undeva la temelie un ban de argint să poarte într-însul lumina și speranța unui nou început. Stilul sutelor de găleți de nisip și mortar cărate, al nopților nedormite de grija lipsurilor care opreau construcția, sutele de mese gătite pentru muncitori, dar și bucuria de a se muta cu familia ei în casa nouă, frumoasă și luminoasă, pe care și-o adusese singură din vis. Oricum a mai încercat-o viața apoi, ea a rămas constructorul acelei mici catedrale a vieții de familie, un mic Dedal, ca acei mulți care se strecoară neștiuți printre noi, purtând în palme stigmatul muncii neobosite.
Mă simt norocoasă că viața a adus la mine toate aceste informații care să îmi desăvârșească stilul, că ele nu au rămas uitate undeva, între filele necititei cărți care consemnează viața noastră de zi cu zi. Cineva a avut glas să mi le povestească, iar eu am avut ureche să le aud și, chiar dacă atunci nu știam, ele și-au găsit locul în mine ca niște mici piese strălucitoare de puzzle, fără de care imaginea ar fi incompletă. Moștenirea aceasta, cu glas și fără glas, o las urmașilor mei, să-i desăvârșească de vor avea înțelepciunea să se lase desăvârșiți. Căci adevăratul stil al nostru, cel care rămâne definitiv zgâriat pe oglinda lumii, nu e format din farduri și pretenții, ci dintr-o materie mult mai delicată și mai ușor de strivit. Fericiți sunt acei ce nu-și pierd esența distilată în dânșii de secole în care, cu migală, din mii de strămoși, s-a făurit un suflet nou, căci a lor va fi nemurirea, precum în cer așa și pe pământ.
[1] Mizerabilii de Victor Hugo
[2] Boema, operă de Giacomo Puccini pe un libret de Luigi Illica și Giuseppe Giacosa, pe baza cărții Scènes de la vie de bohème (1851) de Henri Murger.
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Țărână veche, suflet nou” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
