Bătrâna și orașul
Mă gândisem să scriu despre orașele pe care le-am cunoscut de-a lungul anilor: Craiova, Câmpulung Moldovenesc, București, Iași, Brașov, Sibiu. Poate Atena, Roma, Amsterdam. Unora le găsisem chiar personaje literare cu care să le compar: Bucureștiul ar fi fost probabil Milady de Winter din Cei trei mușchetari, Craiova Ma Joad din Strugurii mâniei, iar Câmpulungul bucovinean un fel de Ilie Moromete.
Apoi, cumva, m-a cuprins dorul de Craiova mea natală, cea pe care am văzut-o atât de puțin în ultimii 20 de ani și am înțeles că, deși ea e acolo, încă și mai frumoasă decât mi-o amintesc, eu am migrat într-un plan cumva paralel, din care nu am mai reușit, cel puțin deocamdată, să mai ajung cu adevărat în oraș. Am intrat, cu adevărat, și am vizitat orașe în care nu am locuit niciodată, dar, la Craiova, mă simt ca un vizitator de muzeu, care își filtrează experiența printr-un subțire plexiglas impersonal. Și cumva, în contextul acesta atât de războinic, am simțit că deocamdată poate fi definitiv, că orașul se poate să nu mă mai aștepte nemișcat acolo cum l-am lăsat, că și el, ca și mine, e muritor și nimeni nu știe ce timp ni s-a mai dat și dacă regăsirea mai e posibilă.
Așa că scriu aici despre orașul nașterii mele, Craiova mea pierdută și încă neregăsită. Nu mă plâng, viața mea nu a fost acolo, din mii de motive, știute și nebănuite, trebuia să plec pe drumul ce mi-a fost sortit și pe care am iluzia că l-am ales. Dar, de când mi-am luat rădăcinile la subsioară și am plecat spre capitală, nicăieri nu mai e acasă. Noroc că neobișnuita mea memorie, care fixează amănunte lipsite de importanță în detrimentul celor care mi-ar fi utile, mă poartă uneori pe străduțe, pe lângă garduri și clădiri, pe sub copaci și printre oameni.
Îmi amintesc bâtrâna mea grădiniță, numărul 8 (câte valențe magice îi găsisem acestui număr care mi se părea atunci încărcat de bune semnificații secrete). Era pe un colț, pe strada Gării, cumva la ieșirea din mahalale spre centru, avea o curte mare, scări maiestuoase și camere mari. Azi, e clinică medicală și nimic nu a mai rămas la fel. Încă aș vrea, cum mărturiseam în trecut, să-i pup gardurile între care am visat să ajung om mare.
Și frumoasa mea biserică, Harșu, ascunsă pe străduțele pietruite, cu gardul ridicat neregulat de mușuroaiele vacii-domnului, cu tainicele ei legende și silueta zveltă și elegantă. Încă îl văd pe părintele Marica, demult plecat la Domnul, călcând cu pas măsurat în curte, cu silueta lui maiestuoasă și demnă, cu vocea lui gravă și mirosul de tămâie și ziduri vechi. Acolo am mers la prea multe înmormântări și prea puține Învieri, am primit lumină și pace la nevoie și m-am imaginat mireasă printre copacii subțirei ce străjuiau aleea.
Îmi amintesc mahalaua bunicilor, din spatele penitenciarului, dominată de casa neîngrijită a lui Păpăroiu, confiscată de comuniști și închiriată te-miri-cui. Mi-o amintesc pe baba Floarea, chiriașă în bietele cămăruțe întunecoase de jos, o surdo-mută deșteaptă și harnică cu ochi albaștri și piele ca laptele. Se va fi dus și ea la Domnul în urmă cu vreo 40 de ani și nu știu dacă amintirea ei mai trăiește altundeva. Cămăruțele ei, cu oblon la ușa din stradă, curate și îngrijite, dar atât de sărăcăcioase, sunt încă un mister nedeslușit, precum e și holul larg și înalt al casei în care stătea, făcut probabil să intre boierul cu calul, murdar și abandonat pe vremea copilăriei mele.
Îmi amintesc liliacul nostru, de la gard și mâna maicii domnului care ne înmiresma verile. Dar și cireșul de la poarta lui tanti Nicu sau ghețișoara de pe trotuarul din fața casei domnului Mircea. Și vechea cârciumă de pe colțul dinspre țigănie, demolată și ea și acoperită de uitare. Îmi amintesc până și dalele neregulate ale trotuarului din fața gardului verde, de fier forjat, al curții bunicilor. Doar aici am avut privilegiul de a fi fericită fără să o știu, căci fericirea era o stare perpetuă atunci, tulburată scurt și rar și regăsită cu voioșia copilului care nu și-a încărcat încă sufletul cu dezamăgirile lumii.
Și școala mea, numărul 9, pe care am iubit-o cu patimă și care mi-a fost ușă spre învățătură. Pereții ei galbeni, colțurile aspre și ferestrele mari încă îmi par, în amintire, că aparțin unui tainic palat. Pășeam sfioasă, deși la fel de repezită ca întotdeauna și mă simțeam în rai. Deși nu era deloc așa și azi, ca adult, aș vedea atâtea neajunsuri, școala mea, închisă și ea între timp, rămâne pentru mine un misterios templu perfect care mi-a fost oferit pentru a mă clădi. Lungile drumuri spre școală, cu Sorin, prietenul copilăriei mele, pe sub castani și pomi de toate neamurile, le străbăteam vorbind câte în lună și în stele, neuitând să călcăm pe cele două capace de canal cu patru găuri, într-un fel de ritual copilăresc care încă îmi poartă noroc. Iar în zilele de duminică, coteam la stânga și mă duceam, cu bunica, la piață. Îmi amintesc hala imensă și goală, în care atârnau doar niște cârlige ruginite de care se bălăngănea arareori câte o slănină unsuroasă și înnegrită de fum, apoi raiul legumelor și al fructelor, munții de lubenițe lucioase și de cartofi prăfuiți, oamenii simpli cu care vorbeam și care erau cei mai mari iubitori de copii. Într-o lume care, încă de pe atunci, nu își iubea copiii, precupețele și țărăncile din piață aveau mereu un cuvânt dulce de zis, în olteneasca lor repezită, pentru fetița cu codițe și ochelari care o ținea strâns de mână pe bunica.
Și mâna aceea, a bunicii mele, bătătorită de muncă, dar radiind iubire. O simt uneori pe obraz, cu acea căldură nemaiîntâlnită, care izvora din oasele ei bătrâne și îndurerate. Și, atunci când copiii mei dorm cu obrazul pe mâna mea, simt că am închis cumva cercul, că nu am lăsat să se piardă cea mai importantă moștenire a Craiovei mele.
INDICAȚII DE CITARE
Cristiana Popp, „Bătrâna și orașul” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
