Teroarea orașului
«Là dove c'era l'erba ora c'è una città,
e quella casa in mezzo al verde ormai dove sarà?»
(Luciano Beretta, Miki Del Prete e Adriano Celentano)
Când păstorul Tityrus îi povestește tovarășului său Meliboeus[1] despre orașul Roma vorbește ca în povești despre măretia acestuia. Credea, zice el, în naivitatea sa, că este asemănător cu cel în care păstorii își duc mieii, că îl poate compara pe acesta cu acela așa cum experiența l-a învățat că poate asemăna cățeii cu câinii sau iezii cu caprele. Nu mică i-a fost, însă, mirarea când a văzut urbea care încă nu era de marmură cum o va lăsa Augustus. Stupefiat, dar plin de admirație, își ajustează proiecția a ceea ce vede și o redă în cuvintele simple ale unui om de la țară:
verum haec tantum alias inter caput extulit urbes
quantum lenta solent inter viburna cupressi.
„Într-adevăr, între alte orașe, acesta atât de mult și-a ridicat capul
pe cât o fac de obicei chiparoșii între călinii mlădioși.”
Dar cea mai mare minune nici măcar nu e asta, ci tănărul Augustus care îi apare ca un zeu. El îi va arde tămâie în fiecare lună ca ofrandă pentru binele pe care i l-a făcut. Căci viitorul împărat i-a permis să-și păstreze pământul amenințat de rechizițiile pentru veteranii războiului civil.
Roma este un oraș cum nu e altul, în care rezidă zeii. Așa trebuie că a fost și Teotihuacan[2] pentru azteci, căci, în limba lor, numele înseamnă „locul de naștere al zeilor”. Numele adevărat s-a pierdut în negura timpului, așezarea decăzând în secolul VII d. Hr.
Dar bătrânul Tityrus nu vrea să locuiască la Roma. Paradisul său este pământul pietros și invadat de pipirigul de mlaștină, unde își crește turma. Aici se își va petrece zilele în tihnă, îmbiat la odihnă de zumzetul albinelor în răcoarea de lângă izvoarele sacre ale nimfelor. Căci Arcadia este locul bucuriei oamenilor simpli.
Realitatea marelui oraș este una opresivă. Numai un înțelept poate domina hărmălaia de nedescris care îl înconjoară pe Seneca. Acesta locuiește pe o stradă aglomerată, deasupra unei băi publice, nu departe de Colosseum, dacă ar fi să ne luăm după reperele urbane pe care le menționează. Casa în care stă filosoful pare una dintre acele construcții cu mai multe etaje pe care romanii le numeau insulae, asemănătoare cu blocurile noastre. La parter, ca și la noi, erau spații destinate unor afaceri mai mari sau mai mici, la primele etaje locuiau oamenii cu stare, iar la etajele superioare, cei care abia își puteau plăti chiria din munca lor. Doar o minte echilibrată, spune Seneca, poate să facă față poluării sonore a orașului și numai concentrându-se la muncă. Citind Scrisoarea LVI către Luciliu parcă ne răsună în urechi accelerația unei motociclete, dulcele sunet al pichamerelor, ba chiar și uguitul vesel al claxoanelor:
„Glasurile se pare că mă tulbură mai mult decât zgomotele: acelea îmi risipesc gândurile, acestea doar îmi umplu și-mi izbesc urechile. Printre zgomotele care huiesc în jurul meu fără să mă tulbure socotesc căruțele care trec, pe fierarul care locuiește în aceeași casă cu mine, pe cioplitorul în piatră de alături sau pe cel care încearcă la Meta sudans[3] tubulețe și trompete: nu cântă, ci țiuie.”[4]
Cu calamus[5]–ul său muiat în cea mai corozivă cerneală, Iuvenal oferă o reprezentare înspăimântătoare a orașului în care este unul dintre cei veniți pentru o viață mai bună. Sub forma unui discurs al unui prieten pe nume Umbricius, în Satira III, poetul din Aquinum, înșiră toate neajunsurile Romei: construcții de proastă calitate, incendii, zgomot, murdărie, concurență acerbă pentru mijloacele de susținere a vieții, pasiunea pentru jocurile de circ, înghesuiala de pe străzile înguste, nesiguranța de pe străzi. Și câte și mai câte înșiruie Umbricius care se grăbește să se mute în mult mai liniștitul și primitorul Cumae. Cum Roma era accesibilă transportatorilor mai ales noaptea, sunetele scoase de atelajele care se perindau pe străzile pavate cu piatră trebuie să fi fost îngrozitoare precum cele ale tramvaielor Imperio hurducându-se pe șine când se îngână ziua cu noaptea în metropola noastră preaiubită.
„Cei mai mulți bolnavi mor aici de nesomn; dar sleirea puterilor o provoacă mai întâi mâncarea nemistuită ce zace în pântecele încins. Într-adevăr, ce odaie cu chirie cruță somnul cuiva? La Roma trebuie să ai mare avere ca să dormi. Dintr-asta ni se trage mai cu seamă boala. Trecerea căruțelor pe la cotiturile strâmte ale străzilor și ocările iscate de la o cireadă ce nu se mișcă din loc i-ar strica somnul până și lui Drusus[6] sau chiar focilor.”[7]
Contemporanul și prietenul lui Iuvenal, Marțial, se plânge cam de aceleași neajunsuri și găsește și soluția pe care mulți dintre locuitorii orașelor mari o folosesc și azi – un refugiu la țară. Poate că pe vremea lui se mai putea găsi un locșor liniștit la doar 29 de kilometri de metropolă. Azi orașele se întind ca petrolul la suprafața mării, acoperind totul, încercând să se substituie naturii. Cei mai mulți oameni de pe Pământ locuiesc într-un oraș[8]. Îmi amintesc halucinanta călătorie dinspre Kütahya spre Istanbul făcută acum două decenii. Autocarul în care eram a gonit pe autostradă prin ceea ce părea un oraș neîntrerupt preț de vreo sută de kilometri. La noi, încă nu suntem în această situație poate și din cauza depopulării treptate a țării, dar suburbiile și zonele industriale acaparează încet dar sigur fiecare metru pătrat de teren care înconjoară metropola.
„De ce plec la Nomentum atât de des, mă-ntrebi?
La casa mea săracă, la rusticele trebi?
De ce? În Roma, Sparsus, bogat dacă nu ești,
N-ai dreptul nici să cugeți și nici să te-odihnești.
Trec dascălii la școală în revărsat de ziuă,
Brutarii noaptea-ntreagă pisează boabe-n piuliță,
Bat căldărarii-ntr-una pornind de dimineață
Cu larmă de ciocane… Mai e, aceasta, viață!
[…] De-aceea, când mi-e silă de viața mea amară,
Și vreau să dorm în voie o noapte, plec la țară.”
Totuși, cum bine observă Horațiu, există și iubitori ai orașului. Sunt oameni care se simt bine în cuibul lor, care se tem de întâlnirea cu natura. Libertatea spațiilor deschise inspiră teamă. Mie însumi îmi plac pădurile, dar mi-e teamă să le străbat. Sunt un orășean iremediabil care se descurcă mult mai bine în jungla urbană. Mi-e frică de animalele sălbatice, dar mai frică de mine însumi în mijlocul acestei libertăți. Cultura antică greco-romană era una urbană prin definiție, dar romanii aveau nostalgia ruralității și a vieții în mijlocul naturii. Iată ce îi scrie poetul prietenului său Aristius Fuscus:
Ție loc iubit ți-i cuibul, mie-mi plac zări însorite,
Râuri line, limbi de codru, stânci de mușchi acoperite.
Ce mai vrei? Mă-ntorc la viață și domnesc fără zăbavă
De cum las în urmă lucruri ce le ridicați în slavă [...]”
Așadar, ne construim ziduri care să ne țină departe de ceilalți, dar, paradoxal, nu ne ducem nici în mijlocul pustietății pentru că avem nevoie de oameni pentru a avea o viață mai bună. În ultima jumătate de secol oamenii se înstrăinează tot mai mult de ceilalți. Se simt confortabil în fața ecranelor computerelor[11]. Comunicarea este mediată până la absurd. Am văzut oameni care stăteau unul lângă altul, dar vorbeau cu ajutorul unei platforme de mesagerie sau pe o rețea socială.
Oamenii construiesc imagini proprii pentru cei cu care comunică. Nu cum sunt, ci cum aș vrea să fiu perceput. Probabil de aici vine și ideea de a fi ceva cu care te identifici, deși nu ești. Avem prieteni care nu sunt decât proiecții alterate în mediul biților.
Într-o localitate mică, la Nomentum, la Cumae sau la Mărunțișu, dacă voiai să vezi un prieten, ieșeai din casă și mergeai la el. Sau strigai peste grădină să vină el la tine. Stăm atât de departe și drumurile ne ocupă atât de mult timp că trebuie să planificăm din vreme întâlnirile cu prietenii. Și pentru că suntem atât de desprinși de existența naturală, încercăm să ne proiectăm pe noi ca să fim percepuți într-un anume fel când ne întâlnim. Parafrazându-l pe Gheorghe Azap, ne punem cămașa de naylon, ne lustruim pe bombeu și călcăm ușor să nu ne sfărâmăm înfipți în blugii bleu jandarm.
Nu suntem prima și probabil nici ultima civilizație urbană de pe această planetă. În Mesopotamia de sud, în valea Indusului sau în Golful Mexic zac ruinele orașelor abandonate cu mii de ani în urmă. Natura și-a reintrat în drepturi peste tot, semn că trufia de a crede că o putem controla pe termen lung este absurdă. Orașele ne apără de teama atavică față de forțele de neînțeles care sălășluiesc în lumea de dincolo de noi. Dar odată cu această apărare ne închide ca pe niște specimene biologice în borcane cu formol. Căci prelungirea dăinuirii trupului are ca preț moartea spiritului. Și, de aceea, pentru mine, ecologia este mai ales o formă de a scăpa de teroarea orașului.
[1] În Bucolica I de Vergilius
[2] cf. https://en.wikipedia.org/wiki/Teotihuacan
[3] „Borna care asudă”, fântână din Roma antică în formă de obelisc conic, aflată nu departe de Colosseum, lângă Arcul lui Constantin.
[4] cf. Seneca, Scrisori către Luciliu, București, Editura Științifică, 1967, traducere de Gheorghe Guțu, p. 137
[5] Un bețișor de trestie cu care se scria pe papirus sau pe pergament.
[6] Împăratul Claudius, renumit pentru somnul său greu.
[7] Iuvenal, Satire, București, Univers, 1986, traducere de Gheorghe Guțu, p. 49
[8] 57% în anul 2022, conform UNCTAD Handbook of Statistics 2023
[9] Marțial, Epigrame, Colecția Biblioteca pentru toți, nr. 381, Editura pentru literatură, 1967, traducere de Tudor Măinescu și Alexandru Hodoș, p. (Epigrama XII, 57)
[10] Epistula I, 10 în Horatius, Opera omnia, vol. 2, București, Univers, 1980, traducere de Petre Stati, p. 223
[11] În esență, un smartphone este un mic computer.
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Teroarea orașului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 