Despre stil și despre oameni
Le style c’est l’homme scria Buffon în Discours sur le style. În Roma antică un stilus (sau stylus) era un obiect de scris care avea un capăt ascuțit și unul lat. De obicei, cel puțin vârful era făcut din metal. Era folosit pentru a scrie pe tăblițe de lemn acoperite cu un strat de ceară de albine (tabulae ceratae). Romanii, dar și grecii legau cu sfoară mai multe astfel de tăblițe. Se foloseau pentru a scrie notițe și scrisori, dar și documente legale precum contracte, legi sau dări de seamă ale activității senatului. Folosirea lor a nu a încetat odată cu Antichitatea. Printre ultimele folosite au fost două tablete pe care erau înregistrate tranzacțiile de la licitațiile de pește de la Rouen[1]. Pentru că operele literare erau scrise cu un stilus pe tăblițe cerate înainte de a deveni ediții scrise cu cerneală pe papirus, prin metonimie, instrumentul a dat numele modului în care scrie un autor. Remarca lui Buffon nu venea decât să exprime direct ceea ce prin utilizarea sensului figurat al cuvântului se întâmplase deja.
Homer, bardul legendar al Greciei vechi, și-a compus poemele fără ajutorul scrisului, deși în cântul al șaselea al Iliadei sunt menționate tăblițe cerate. Eroul Hippolochos spune povestea tatălui său Belerofon. Acesta duce regelui Liciei o scrisoare închisă formată din două tăblițe cerate în care este condamnat la moarte. De aici expresia „scrisoarea lui Belerofon” care face referire la cineva care duce fără să știe propria condamnare sau, mai frecvent, o recomandare înșelătoare. Este, prin urmare, într-un fel, straniu să vorbim despre stilul lui Homer, împrumutând în domeniul oralității ceea este, de fapt, propriu unei opere scrise.
Despre stil s-a scris mult, uneori contradictoriu. Fundamentul acestor idei, cel puțin din perspectiva noastră occidentală și eurocentrică, sunt gânditorii Greciei Antice. Felul lor de a vedea lumea ne-a fost transmis parțial, totuși suficient de edificator. De la Platon și Aristotel, primii filosofi a căror gândire o cunoaștem direct și de o manieră completă, nu am făcut decât să dezvoltăm, uneori chiar în opoziție cu ei, ideile acestora. Căci, the safest general characterization of the European philosophical tradition is that it consists of a series of footnotes to Plato, scria Alfred North Whitehead în Process and Reality.
Stilul operei scrise a trecut printr-o fază intermediară în care eroii noștri, Autorii, își dictau operele unor scribi. Ne putem întreba dacă discursurile rostite de Cicero sunt literatură scrisă sau orală. Căci știm că doar în rare ocazii arpinatul și-a pus pe hârtie cuvântările și le-a citit ca pe un fel de declarații. De vreo două ori s-a mulțumit doar să scrie și să publice un discurs, cum, de altfel, se procedează adesea cu pamfletele.
După mărturia filologului Asconius Pedianus (secolul I d. Hr.), știm că în Antichitate circulau două colecții de discursuri ciceroniene. Unele erau mai mult sau mai puțin așa cum le rostise oratorul, stenografiate și apoi editate post mortem de credinciosul său secretar, libertul Tiro. Altele erau redactate de însuși Cicero și probabil aveau ca sursă notițele pe care și le făcuse înainte de a le rosti și aceleași stenograme pe care le-a publicat Tiro. Nu sunt raportate diferențe semnificative de conținut de către filologii antici, în afară de cele dintre discursul împotriva lui Milo rostit la proces și cel publicat. Cassius Dio, în Istoria romană, povestește că Milo, în exil, citind varianta publicată, ar fi exclamat că e o fericire pentru el că oratorul nu a vorbit așa în fața tribunalului pentru că, în acest caz, nu ar fi avut prilejul să mănânce barbuni gustoși la Marsilia.
Totuși, însăși această impietate a publicări stenogramelor indică existența unor diferențe cel puțin stilistice. Publicul care nu avusese prilejul să audieze direct celebrele discursuri era curios să afle cum fusese marele Cicero în realitate. E o nevoie umană aceea de a vedea cu propriii ochi și de a auzi cu propriile urechi, iar stenogramele acestea erau ceea ce putea fi mai viu pentru acele vremi. Căci, oamenii nu puteau scoate ca acum telefonul mobil să difuzeze în timp real ceea ce li se pare demn de diuzat. De altfel, mărturia textului transcris de Tiro era o sursă importantă și pentru grammatici („literați”) cum erau numiți la un loc filologii și criticii literari.
Cicero și stilul său au ajuns să reprezinte idealul literar al prozei latine în posteritate. Nu ne miră că un eminent filolog modern, Louis Laurand, a scris un studiu în trei tomuri numit Études sur le style des discours de Cicéron. Această lucrare, pornește, ce intertextualitate!, chiar de la preceptele stilistice pe care le profesează arpinatul însuși în tratatele dedicate de el retoricii. Până la urmă, la începuturi stilistica se ocupa mai ales cu oratoria. Poezia și celelalte arte nu au fost uitate, dar ocupau un loc secundar. Desigur, Poetica lui Aristotel sau Canonul lui Policlet erau cărți binecunoscute.
Literatura a început, desigur, prin viu grai. Ne putem închipui că oamenii preistorici povesteau din vremuri imemoriale. Urmele acestor narațiuni le putem găsi în miturile care ne mai organizează și acum felul în care percepem lumea. Căci poveștile acesteau au darul de a se repeta in nuce peste tot în lume. Să fie acest fapt un reflex la unității inițiale a comunităților de homo sapiens înainte de migrația dinspre Africa? Să fi fost transmise astfel experiențe și atitudini urmașilor care aveau să moștenească Pământul?
Mircea Eliade, catalogând miturile popoarelor din întreaga lume, a reușit să stabilească modele care unesc, exempli gratia, religii australiene cu religia romană. Tratatul de istoria religiilor este o mărturie a unității în diversitate. Așa cum este și Morfologia basmului a cercetătorului rus Vladimir Propp, care a ajuns să fie universal aplicată. La orele de limba română se folosesc clasificările sale atunci când se studiază basme. Sunt doar două exemple mai bine cunoscute din lunga serie de studii generate de ideile comparatiste și, apoi, structuraliste.
Dacă mergem mult înapoi în timp, un demers înrudit conceptual cu cele menționate mai sus este ceea ce s-a numit, cu un termen folosit de istoricul Tacitus, interpretatio Romana[2], obiceiul de a identifica zeii după atributele lor și de a-i numi cu numele roman. De exemplu, Wotan (Odin) germanic a fost identificat cu Mercur. Contemporan cu dezvoltarea culturală a antichității greco-latine este Eclesiastul care trage o concluzie rămasă celebră în expresie latinească: nihil novi sub sole („nu este nimic nou sub soare”[3]).
Conștiința identității umane se conturează din cele mai vechi timpuri și își are sursa în identificarea modelelor stilistice. Dincolo de individualitate, oamenii sunt condamnați să lucreze cu tipare care le sunt întipărite în minte de generații. Cutare formă nu este prin sine pătrată sau rotundă, e numai mintea noastră care face astfel de clasificări. Matematica, oricât o urăsc unii, este una dintre părțile fundamentale ale felului în care oamenii traduc lumea pentru a o putea cuceri. În această ordine de idei, Pitagora a avut dreptate să identifice ca element primordial al universului numărul, ca și stoicii care numeau acest element logos („calcul”, dar și „rațiune”).
Filosoful grec Euchemeros din Messina (sec. IV-III î.Hr.) intuia în spatele poveștilor despre zei istoria unor strămoși excepționali, așa cum o făcea mult mai târziu islandezul Snorri Sturluson (1179 – 1241), care, în Edda în proză îi face pe zeii Aesir să fie de fapt emigranți din Troia (sic!).
Revenind la afirmația lui Buffon, merită să reproducem aici un pasaj ca să ne lămurim că mulți dintre noi am înțeles-o, poate, greșit, ca referindu-se la ceea ce e individual în activitatea umană. Iată pasajul de care vorbeam:
[…] les connoissances, les faits, et les découvertes s’enlèvent aisément, se transportent, et gagnent même à être mis en œuvre par des mains plus habiles. Ces choses sont hors de l’homme; le style est l’homme même. Le style ne peut donc ni s’enlever, ni se transporter, ni s’altérer: s’il est élevé, noble, sublime, l’auteur sera également admiré dans tous les temps; car il n’y a que la vérité qui soit durable et même éternelle.[4]
Omul este definit de gândirea sa conformă unor modele de explicare a lumii care îi sunt proprii. Le putem numi mituri, ca Eliade, sau religii, ca Yuval Noah Harari, sau le putem numi pur și simplu stil. Și pentru ca opera să reziste, stilul trebuie să exprime adevărul. Iar adevărul nu există decât în măsura în care cineva poate să stabilească existența lui. Căci je pense, donc je suis[5], scrie René Descartes în Discours de la méthode. Adevărul stă în ceea ce simțim cu claritate că este real, mai spune tot acolo Descartes. Așadar, de fapt, în forma mentis pe care am moștenit-o de la strămoși. Iar când ne manifestăm în viață și în operă nu facem decât să apelăm la adevărul care este în noi, să ni-l reamintim, ar fi zis Platon. Acesta este stilul care, folosind o sinecdocă, este omul.
[1] cf. https://fr.wikipedia.org/wiki/Tablette_de_cire
[2] Desigur, mai veche este interpretatio Graeca.
[3] cf. https://www.bibliaortodoxa.ro/vechiul-testament/18/Ecclesiastul
[4] cf. https://fr.wikisource.org/wiki/Discours_sur_le_style. „[…]cunoștințele, faptele și descoperirile se însușesc cu ușurință, se transmit și chiar au de câștigat când sunt puse în practică de mâini mai dibace. Aceste lucruri sunt în afara omului; stilul este însuși omul. Stilul nu poate deci nici să fie însușit, nici să fie transmis, nici să se altereze: dacă este elevat, nobil, sublim, autorul va fi admirat în mod egal în toate timpurile; căci doar adevărul este durabil și chiar etern.” (traducere Gemini)
[5] „gândesc, deci exist.”
INDICAȚII DE CITARE:
Alexandru Popp, „Despre stil și despre oameni” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
