Munca non-stop
O parte semnificativă a vieții noastre înseamnă munca pentru un angajator. Suntem angajați undeva, avem un șef și primim un salariu din care plătim taxe, impozite, utilități și ce mai este de plătit pentru funcționarea aparatului serviciilor sociale. Dacă nu ești complet acaparat/ă de propaganda extremei drepte, vei ști că, în prezent, munca abia mai asigură subzistența pentru foarte mulți oameni și înseamnă exploatare și dispariția proverbialei sfere a vieții personale. Chiar și ideea de carieră e pe cale de dispariție, devine din ce în ce mai mult o rămășiță a secolului trecut, schimbăm locurile de muncă unul după altul și pare că suntem într-un provizorat fără sfârșit, trecem dintr-o mini-existență-n alta într-un cerc social subțiat, cu puțini prieteni și singurătate de lungă durată. Într-o asemenea situație se găsește Julie, protagonista din Full Time (À plein temps).
O mamă singură care crește doi copii și lucrează full time, Julie abia poate să respire. Deși este cameristă la un hotel de lux din Paris, programul de lucru prelungit abia îi mai permite să petreacă timp cu copiii ei și fuge de la un interviu la altul pentru un loc de muncă ceva mai flexibil în ceea ce privește viața personală. Nu are mașină, deci se bazează pe transportul în comun pentru a ajunge la serviciu și, pentru ca viața ei să fie și mai dificilă, fostul soț întârzie cu pensia alimentară. Deoarece viața ei tot nu era suficient de dificilă, capitala Hexagonului este paralizată de o grevă a transportatorilor și Julie nu mai poate ajunge la timp la hotelul de lux unde lucrează, motiv pentru care va fi concediată. La hotelul unde lucra oricum situația angajatelor nu era prea roz. Colegele ei cameriste sunt mereu în contratimp, copleșite de sarcini care nu se termină niciodată, atât de multe sarcini și ele atât de puține. Pe deasupra, trebuie să țină locul una alteia. Deși Julie lucrează alături de colegele ei și se ocupă chiar cu pregătirea noilor angajate, salariul nu-i ajunge pentru cheltuielile cotidiene, își ține copiii la o vecină și plătește o trambulină în rate.
Julie lucrează, sigur, dar salariul abia îi ajunge pentru cheltuielile cotidiene de bază, nu are timp pentru ea și, ca mamă singură, nici nu are când să întâlnească pe cineva. Ce poate face? Să caute un alt job, bineînțeles. Interviurile de angajare ies în evidență prin absurditatea întrebărilor puse de potențialul angajator și cerința unui dress code. Interviul de angajare înseamnă întrebări detaliate despre CV, este întrebată despre anii de angajare, ce a făcut la angajatorul anterior, sunt observate cele mai mici detalii din CV (cunosc senzația, mi s-a întâmplat) și, la finalul interviului, nu primește nicio confirmare. I se spune să aștepte până la sfârșitul săptămânii. Ca filme cu subiect social, À plein temps din 2021 nu surprinde un cadru mai larg al tensiunilor sociale, inegalităților și luptelor muncitorești, preferând să observe cum este afectată viața unei femei singure cu copii prinsă-n mijloc acestor rupturi sociale. Asta înseamnă că nu vom vedea sindicate, organizare și o imagine mai largă a vieții angajaților. Vom vedea, în schimb, cum inegalitățile capitalismului înrăutățesc viețile femeilor prinse-n angrenajul subzistenței cotidiene. Lipsită de prieteni și comunitate, cu o viață personală redusă la minim, o femeie care lucrează într-o metropolă ca Parisul și nu face parte din clasa de mijloc descoperă că până și viața ei este pusă-n pericol de precaritate: lipsită de transportul în comun în capitala imensă paralizată de greve, Julie navighează noaptea singură străzi semi-întunecate și caută câte o mașină de ocazie să ajungă la serviciu sau la copiii ei. În mici scene banale poți simți cum oboseala protagonistei devine frică în momentul în care se găsește singură noaptea, pe străzi, fără acces la transportul în comun. Explozia ei de bucurie de la sfârșitul filmului, când este anunțată că a fost angajată în compania de marketing pentru care dăduse interviul ne eliberează pe noi, ca spectatori, de toată tensiunea pe care o resimțim de la prima scenă până la final. O bucurie care seamănă mai mult cu o cădere psihică din cauza stresului permanent în care trăiește protagonista.
Laure Calamy o interpretează pe Julie cu o hotărâre undeva la limita resemnării, ca și cum trebuie să mai facă un pas, să mai încerce, să mai lupte puțin. Am văzut-o prima oară în filmul Une femme du monde, unde interpreta un rol similar; dar aici exemplifică un fel de realism social minimalist, micile zbateri cotidiene pentru supraviețuire, hrană pe săptămâna asta, excursie cu copiii, chiar și drumul spre serviciu înseamnă o aventură cu pericole ascunse la tot pasul, călătoriile ei zilnice sunt cu nimic mai prejos de luptele eroilor din epopeile trecutului.
INDICAȚII DE CITARE
Alexandru Ionașcu ,,Munca non-stop’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2 / 2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 