Atunci când auzim de cuvintele pesimism și filosofie în aceeași propoziție, de obicei ne vom gândi la nume precum Schopenhauer (1788-1860) sau Cioran, să zicem și Eminescu. Iar s-a întâmplat să mai citești filosofie mai mult sau mai puțin sistematic, sunt șanse să fi auzit de un Philipp Mainländer (1841-1876), un nume nu prea cunoscut, dar care credea că și divinitatea monoteistă merge spre neființă și dispariție, ceea ce îi lasă pe oameni destul de singuri în acest univers, oameni care, dacă ar știi ce este bine pentru ei, ar înțelege că dispariția speciei de pe planetă este cel mai bun lucru care li s-ar putea întâmpla. Oricât de implacabil și de consistent ar părea acest pesimism (ca reacție la burghez), istoria fenomenului este mult mai întinsă și unul dintre primii exponenți provenea din Cyrene, o colonie grecească din Nordul Africii și se numea Hegesias (aproximativ, secolul III î. Hr.). Un continuator al filosofiei hedoniste a lui Aristip (aprox. 400 î. Hr.), cel care credea că tot ce este viu preferă plăcerea și disprețuiește durerea, scopul este plăcerea trupului care ne eliberează de tulburare, iar fericirea presupune toate plăcerile, atât trecute, cât și cele viitoare[1]. Citându-l pe Wallace I. Matson, aflăm că hedonismul grecesc are două versiuni, cyrenaic și epicurean. Cel cyrenaic a fost început de acest Aristip, care s-a mutat în orașul Cyrene unde a fost susținut de Dionysius cel Tânăr, tiranul Siracuzei. În esență, hedonismul înseamnă existența a două stări – plăcerea și durerea – prima fiind o mișcare domoală, cealaltă una aspră.[2]
Legat de acest filosof al plăcerii, îl mai putem considera fie un precursor îndepărtat al emancipării sexuale, fie un misogin de ultimă speță: ,,Este vreo deosebire între a lua o casă în care mai înainte a locuit multă lume și una în care n-a locuit nimeni?’’ Când cel care-l acuza că avea o relație cu o curtezană i-a răspuns că nu vede nicio deosebire, Aristip mai adaugă ,,Sau între a te sui într-o corabie în care au călătorit mai înainte zece mii de oameni și una în care n-a călătorit nimeni?’’ Cum putem vedea, primii hedoniști nu se tulburau prea mult cu convențiile locului.
Dar cel care era cel mai indiferent la convenții era acest Hegesias din Cyrene (aprox. secolul al III-lea î.Hr.). Fericirea nu are cum să existe, deoarece corpul ne este asaltat la tot pasul de durere și suferință, iar durerea fizică atinge și sufletul, iar proiectele pe care ai vrea să le realizezi pot fi oricând anulate de imprevizibilitatea existenței. Dacă nu putem spera la această înșelătoare fericire, atunci cu siguranță ne putem baza oricând pe grupul social apropiat format din prieteni, cunoscuți, persoane dragi, nu? Nu și conform filosofului nostru hedonist, Hegesias arătând că nu există prietenie sau recunoștință, ci doar ,,motive interesate’’, oportunism și se folosesc de ceilalți în funcție de conjuctură – pentru a-și avansa propriile interese. Logica acestor filosofi însemna un apel la natură ca opusă legilor cetății și diferitelor convenții, iar acest hedonist bizar argumenta că legături sociale precum prietenia nu se observă în natură (un Kropotkin va observa altceva, dar asta doar peste două mii și ceva de ani mai târziu), însă respingerea convențiilor mergea mai departe la Hegesias. Oarecum așteptat, acesta va considera că, dacă vrei să simți plăcerea nu contează dacă ești sărac sau bogat, la fel cum nici sclavia nu contează pentru ,,măsurarea plăcerii’’. Sigur, în prezent, asemenea speculații intră la categoria filosofii spun lucruri trăznite, asta deoarece știm că sărăcia poate duce la (și de obicei duce) boli mentale ca schizofrenia, anxietate sau abuzul de alcool și de alte substanțe.
De îndată ce a justificat atomizarea socială și sărăcia, ai crede că filosoful nostru atât de puțin cunoscut nu ar putea încălca mai mult de-atât convențiile sociale, nu? Ei bine, te-ai înșela, deoarece, aproape două secole mai târziu, Cicero (106 î. Hr. – 43 î. Hr.) scria, în Chestiunile tusculane,cum filosoful nostru a descris (într-o carte numită Apokarterōn) atât de credibil dezastrele și mizeriile care se abat asupra oamenilor, încât adepții să au început să se sinucidă, iar un rege ptolemaic al Egiptului i-a interzis să le predea discipolilor[3].Apokarterōn se traduce prin ,,moartea prin înfomentare’’, după cum Cicero arată că s-ar fi sinucis adepții lui Hegesias. Această notă a lui Cicero este singurul detaliu biografic pe care îl știm despre Hegesias, deși oratorul roman nu ne spune dacă detaliul este adevărat sau nu. Deoarece hedoniștii nu credeau că fizica și dialectica ar fi folositoare și urmăreau doar eliberarea de superstiții și de frica de moarte, se poate observa de ce un Hegesias nu ar fi avut probleme cu sinuciderea. La fel cum insistența sa pe relele existenței arată doar că, acum mai mult de două milenii, viața chiar era dificilă, cu mortalitate mare, epidemii, dezastre naturale și instabilitate – deci nevoia unor filosofi de-a cere izolarea de instabilitatea vieții sociale.
Departe de-a găsi justificări pentru aceste elucubrații legate de sinucidere (în prezent, știm că meditațiile privind sinuciderea provin din zona extremei-drepte, a se vedea fascismul lui Cioran), trebuie, în schimb, să observăm condițiile social-politice care le inspiră sau alimentează. În acest fel, ne putem explica de ce un filosof asociat cu plăcerea era atât de sceptic față de posibilitatea formării vreunei legături sociale (filosoful își urmează interesele și nu-și bate capul cu vieților celorlalți, ne mai spune Diogenes Laertios despre acest filosof) precum prietenia, deci adeptul unei asocialități extreme.
Bibliografie
Laertios, Diogenes, Despre viețile și doctrinele filosofilor, traducere de C.I. Balmuș, studiu introductiv și comentarii de Aram Frenkian, Iași: Polirom, 1997.
Cicero, Tusculan Disputations, Book 1, Edited With an Introduction, Translation&Commentary by A. E.Douglas, Oxbow Books, 2015.
Wallace I. Matson, Hegesias the Death-Persuader; or, the Gloominess of Hedonism, Philosophy, Vol. 73, No. 286 (Oct. 1998), pp. 553-557.
[1] Diogenes Laertions, Despre viețile și doctrinele filosofilor, traducere de C.I. Balmuș, studiu introductiv și comentarii de Aram Frenkian, Iași: Polirom, 1997, p. 113.
[2] Idem, p. 113.
[3] Cicero, Tusculan Disputations, Book 1, Edited With an Introduction, Translation&Commentary by A. E.Douglas, Oxbow Books, 2015, p. 65.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 