Horia Vicențiu Pătrașcu

„Te iubesc, dar nu-mi place de tine”. O expresie pe care am auzit-o de mai multe ori în filmele englezești, aproape imposibil de priceput în spiritul limbii române, unde a iubi este legat de plăcere (măcar de plăcerea de a-l vedea, de a-l ajuta, de a-l susține, de a-i face un bine celuilalt etc.) Greu și pentru un francez unde aimer înseamnă atât a iubi cât și a plăcea.

Singurul care nu ar avea probleme în a înțelege „paradoxul” englezesc ar fi germanul, deh nu degeaba zicem anglo-saxoni, și nu degeaba limba engleză e limbă germanică. Pentru Kant, de pildă, distincția dintre iubire și plăcere era atât de importantă încât a transformat-o în fundamentul unei morale (deontologice i se zice) în cadrul căreia nu doar că poți iubi pe cineva fără să-ți placă, dar această iubire este cea mai înaltă atitudine morală pe care o poate avea un om. Iubirea creștină este, după Kant, o asemenea iubire, o iubire „nepatologică”, adică nu una a pasiunii, a înclinației, a plăcerii, ci una a principiului, a imperativului, a idealului moral – și numai o asemenea iubire poate fi cu adevărat poruncită.

Chiar și iubirea de viață și de sine – devine cu adevărat morală atunci când este lipsită de înclinație, adică de orice plăcere. Cu alte cuvinte dacă nu mă sinucid deși nu mai găsesc nici o plăcere în viață – se cheamă că mă comport cu adevărat moral (iubesc viața, dar nu-mi place viața).

Nu întâmplător găsim în limba engleză această expresie. Englezii au avut o adevărată propensiune pentru moralitatea înaltă – ne-o arată și povestea unor cuvinte precum puritanism, victorianism și quakeri (secta plecată din Marea Britanie și despre care se spune că a avut un mare rol în înființarea Statelor Unite ale Americii).

Cine știe, poate aceasta este cheia înțelegerii indestructibilului optimism anglo-saxon (și a eternei hegemonii anglo-americano-germane) – posibilitatea de a iubi viața (de a o respecta, de a o aprecia, de a se achita de datorie și din datorie față de ea) fără să le placă neapărat să și că trăiesc. Spre deosebire de ei – noi, românii – și alături de noi, francezii, poate și slavii (?) – suntem mult mai înclinați spre depresie și pesimism – căci, conform spiritului limbii noastre, nu poți iubi pe cineva care nu-ți place, nu poți iubi viața care îți displace… De aceea morala kantiană este cea mai inasimilabilă în aceste spații culturale, mult mai predispuse însă la bogomilism, catharism, scepticism.

sursă imagine: „The Massacre at Chios” (1994) by Yue Minju