Dacă tăceai, filosof rămâneai. E o expresie răspândită cu un înțeles destul de neclar, primul sens fiind acesta: dacă nu ai fi vorbit (spunând prostii), ai fi putut fi luat de deștept (filosof, înțelept). O asemenea interpretare pare să fie acreditată de utilizarea expresiei (pentru prima oară în această formă?) de către Boethius în Mângâierile filosofiei (Cartea a II-a, proza 7, paragraful 20) în care Filosofia, vorbind despre zădărnicia dorinței de glorie a pretinșilor înțelepți, povestește o anecdotă în care cineva vrea să dovedească că este un filosof prin rezistența la insultele care i se aduc. După un scurt timp însă acesta întrerupe experimentul exclamând: „înțelegi acum că sunt filosof?”, ceea ce provoacă o memorabilă replică acidă din partea interlocutorului: „aș fi înțeles, dacă ai fi tăcut” (Intellexeram, inquit, si tacuisses), frază care a devenit ulterior: si tacuisses philosophus mansisses (dacă tăceai, filosof rămâneai).[1]
Mult mai probabil răspândirea expresiei se datorează Bibliei unde avem chiar în capitolul intitulat Proverbe 17, 17-28 următoarele sentințe: „Cine îşi înfrînează vorbele cunoaşte ştiinţa, şi cine are duhul potolit este un om priceput. Chiar şi un prost ar trece de înţelept dacă ar tăcea, şi de priceput dacă şi-ar ţinea gura.” (trad. Cornilescu).
Totuși, asocierea dintre filosofie și tăcere are rădăcini mult mai adânci dacă ne gândim chiar la originile ei, căci a face filosofie era un act indisociabil de menținerea secretului, de păstrarea tainei, de menținerea și chiar practicarea misterului. Mai precis, Pitagora cel căruia i se atribuie inventarea termenului de filosof înființează o „școală”, o „asociație” deși mult mai potrivit ar fi să o privim ca pe un fel de organizație cvasi-religioasă, misterică, a „prietenilor înțelepciunii / Sophiei”. Actualizez intenționat denumirea de filosof prin „prieten al înțelepciunii”, căci din păcate s-a încetățenit traducerea lui philia prin „iubire”, deși sensul cuvântului philia în limba greacă – din antichitate până în zilele noastre – este prietenia, și nu iubirea. Confuzia, perpetuată în multe din limbile pământului, nu doar că păcătuiește prin reducționism și uniformizare, făcând să fie asimilat iubirii un sentiment perfect distinct dacă nu chiar opus ei, dar și blochează înțelegerea adevăratelor temeiuri ale actului filosofic. Căci cei doi piloni principali ai primei secte filosofice, școala pitagoreică, sunt prietenia și păstrarea secretului învățăturilor transmise în cadrul ei. Atât prietenia strânsă cât și legământul tăcerii au devenit proverbiale pentru pitagorei, de-a lungul mileniilor transmițându-se legende înălțătoare care le pun în lumină adevărata valoare pentru temeiurile și scopurile filosofiei.[2] Desigur, multe legături pot fi făcute între cele două noțiuni întrucât prietenia implică, nu-i așa?, păstrarea tainei care ți-a fost încredințată de prieten, chiar cu prețul vieții tale, iar sophia redă nu doar o învățătură oarecare, ci una tainică, misterioasă, cu circuit închis, pentru care este nevoie de inițiere și confirmare.
Nici vorbă însă că filosofiei i-ar lipsi dimensiunea publică, socială, cetățenesc-politică în sensul antic al termenului. Pitagora însuși este, se spune, recunoscut de mai marii cetății Crotona pentru contribuțiile sale la crearea unui „cadru legislativ” optim.[3] Doar că implicarea în viața publică ține doar de partea exoterică, superficială a unei organizații a cărei activitate esențială se desfășoară într-o zonă esoterică, oprită neinițiaților, exclusivistă. Această structură bipartită – filosofia și-a menținut-o pe tot parcursul antichității și, de ce nu?, putem spune că o deține în continuare într-o formă mai mult sau mai puțin… subtilă, din moment ce practicarea filosofiei continuă să revendice un anumit jargon și activarea unei facultăți specifice, diferită de gândirea comună (rațiune, spirit, inteligență spirituală). „Doctrina unui gânditor este nerostitul din rostirea lui”, va spune în secolul XX Martin Heidegger în interpretarea la alegoria peșterii.[4]
Vestita Academie înființată de Platon, ca și Lyceum-ul lui Aristotel[5] păstrează împărțirea între „auditori” și „membri”, învățăturile cele mai importante fiind rezervate doar celor din urmă și fiind difuzate strict pe cale orală sau prin texte nepublicate.[6] Câteva secole mai târziu vom regăsi în „școala” sau „asociația” lui Plotin aceeași împărțire clară între auditori și discipoli ca și aceeași respectare a unui „legământ al tăcerii”, căci – ne spune Porphyrios – foștii discipoli ai lui Ammonios Sakkas printre care se număra și Plotin alături de Origen juraseră să nu-i divulge învățătura astfel că atunci când acesta din urmă vine pe neașteptate la una din prelegerile sale, Plotin se jenează și părăsește încăperea, cel mai probabil pentru că fusese surprins în momentul în care încălca acest jurământ și transmitea o învățătură ce ar fi trebuit să rămână secretă.[7]
„Banii vorbesc, banii vorbesc…/ Banii nu tac, banii se fac”.[8]
Așadar, iată, dincolo de primul nivel de interpretare, tăcerea se dovedește a fi mult mai adânc legată de activitatea filosofică, ea este o condiție necesară pentru a rămâne filosof. Cel care nu respectă condiția tăcerii se autoexclude din tagma filosofiei, așa cum cineva care ne dezvăluie în piața publică taina dezvăluită sub semnul prieteniei nu mai poate fi numit prieten, ci trădător. Filosofia – în înțelesul său originar și profund – nu poate fi practicată decât sub semnul tainei și al prieteniei, ceea ce ne face să privim cu o maximă suspiciune încercările actuale de a transforma filosofia într-o activitate oneroasă sub titlulatura barbară de „consiliere filosofică”. Filosofia are de a face cu banii tot atât de puțin pe cât are prietenia (sau iubirea) iar a transforma înțelepciunea, cunoașterea adevărului în obiectul unei obișnuite prestări de servicii reprezintă una dintre cele mari terfeliri a ideii de filosofie din istoria umanității. Nici măcar comparația dintre „consilierea filosofică” și sofistică nu este potrivită întrucât sofiștii aveau onestitatea de a declara că ei nu se ocupă cu adevărul (și nici cu înțelepciunea), acestea fiind imposibile sau inaccesibile. Sofiștii pretindeau o remunerație în schimbul predării unei anumite competențe argumentative ori retorice, dar nimic altceva decât atât, în nici un caz nu clamau formarea unui spirit filosofic în mințile clienților lor, așa cum „consilierii filosofici” de astăzi au neobrăzarea să facă.
Cu atât mai mult consilierea filosofică este o contradicție în termen cu cât marii filosofi pe care de altfel îi invocă ingenuu – Socrate, Platon, Aristotel, Plotin – au ridiculizat remunerarea activității filosofice, blamându-i pe cei care solicitau bani în contra pretinselor servicii filosofice, așa cum au fost de pildă sofiștii (dar care, am văzut, nu pretindeau că fac filosofie). Or, a solicita bani pentru o practică care este prin definiție antipecuniară – reprezintă o imensă impostură, un evident limbaj dublu, o contradicție inacceptabilă.[9]
Dar care sunt motivele profunde pentru care filosofia este incompatibilă cu banii, mai precis cu tipul de economie pecuniară, mercantilă a cărei bază este constituită de valoarea de circulație? Valoarea de circulație este dată de jocul dintre cerere și ofertă, astfel încât presupunând că filosofia (înțelepciunea, adevărul, binele) este un serviciu pe care-l oferim publicului, atât conținutul cât și forma produsului livrat de prestatorii de servicii filosofice vor fi condiționate de cererea publicului și, în cele din urmă, valoarea produsului va fi stabilită de cererea existentă. Intrată în acest joc al cererii și al ofertei, filosofia se trezește în situația de a tranzacționa valori care sunt prin definiție necondiționate și nenegociabile (adevărul, de pildă), de a face un compromis cu „piața” făcându-le mai atrăgătoare, mai vandabile, deci deformându-le, înlocuindu-le de fapt cu altceva, sub amenințarea falimentului, a irelevanței lor pentru piață. Căci, odată intrat în jocul cererii și ofertei, piața poate decide că „produsul” filosofic este lipsit de valoare – neexistând cerere pentru el. În atari condiții, „filosoful” sau mai precis pseudo-filosoful ori consilierul filosofic va încerca să amelioreze „adevărul”, să-l facă „plăcut”, agreabil, compatibil cu dorințele clienților săi, ceea ce este contrar principiilor filosofiei înseși.
Economia prieteniei: homoiosis.
Un alt motiv este acela că economia pecuniară se întemeiază pe mecanismul convertibilității totale („banii pot cumpăra orice”). Fără această convenție economia nu poate funcționa: în contra unei sume de bani pot cumpăra orice fel de bun. Ori, filosofia ține de un alt tip de economie, să-i spunem o economie a prieteniei – paradoxală pentru adoratorii Pecuniei – căci economia prieteniei presupune a schimba același tip de „bun” sau de „bine”. În economia prieteniei – fiecare se află pe sine printr-o reciprocă, simultană și totală deschidere spre celălalt; în prietenie se dă suflet pentru suflet, adevăr pentru adevăr, bine pentru bine. În prietenie avem transfigurarea pozitivă a legii Talionului! Dialogul filosofic presupune a schimba, în căutarea adevărului, opinii adevărate, a ne împărtăși unul celuilalt adevărurile în care credem. Or, acest schimb omogen este incompatibil cu orice formă de economie – nu este nici o economie a trocului, nici o economie a banului, nici o economie a războiului, nici măcar o economie a darului. Este o economie a prieteniei unde același se schimbă cu același îmbogățindu-se mereu într-o tautologie infinit crescătoare. Identitatea – față de care filosofii au nutrit mereu o adâncă afecțiune – se arată astfel a fi inerentă unui anume mod de a fi specific, incompatibil cu toate celelalte moduri umane de existență: prietenia, unde A este identic – la infinit! – cu A!
Unul din ecourile târzii ale acestei structuri profunde a filosofiei ca prietenie de înțelepciune, deci de cunoaștere tainică, misterioasă – îl avem în filosofia lui Lucian Blaga. În definitiv, în Eonul dogmatic Blaga propune, fie că-și dă sau nu seama, o reîntoarcere a filosofiei la matca sa originară unde sophia, înțelepciunea, ținea de taină și de mister, de secret, de minus-cunoaștere, iar nu de plus-cunoaștere. Sub această cunoaștere a misterului – ea însăși tainică – are loc o creștere exponențială a lui, misterul însuși este potențat într-o revelație infinită.
În descrierea acestui tip de cunoaștere Blaga se apropie într-o oarecare măsură de structurile fundamentale ale actului filosofic – așa cum au fost ele des-coperite de la începuturi, de primii filosofi: cunoaștere tainică a misterului sub semnul prieteniei, adică al schimbului omogen, al identității infinit crescătoare, al tautologiei potențate!
[1] Iată în întregime pasajul din Boethius: << Ascultă cum cineva a râs de ușurătatea unei aroganțe de această speță. Un oarecare adresase insulte unui om care-și dădea numele fals de filosof; nu pentru practica adevăratei virtuți, ci pentru o glorie încrezută, și adăugase că el va ști dacă acela e filosof, de va suporta cu ușurință și răbdare insultele ce-i aducea. Acela a răbdat puțin și apoi fălindu-se cu acceptarea insultei, a zis: „Acum, în sfârșit, înțelegi că sunt filosof? Atunci el i-a răspuns mușcător: „Aș fi înțeles dacă ai fi tăcut.”>> (Boethius, Mângâierile filosofiei, cartea a II-a, proza 7, paragraful 20, ed. rom. Boethius și Salvianus, Scrieri. Articole teologice și Mângâierile filosofiei Despre Guvernarea lui Dumnezeu, traducere, note și comentarii de David Popescu, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe române, București, 1992, p. 81).
[2] „În privinţa celor rostite de către oamenii ce-l înconjurau îndeaproape, nimeni nu este în stare să le redea exact deoarece, adevărat este, între ei se lăsa o tăcere rituală.” (Viața lui Pitagora 19, în Porphyrios Viața lui Pitagora. Viața lui Plotin, traducere Cristian Bădiliță, Polirom, 1998, p. 45) Vezi de asemenea și nota traducătorului la acest paragraf: „Despre : <<tăcerea>> (epimythia) pitagoricilor au rămas nenumărate mărturii. Vezi W. Burkert, Structure and History of Greek Mithologies and Ritual, p. 179, nota 100. Burkert îi citează pe Isocrate şi pe poetul comic Alexis care luau în derîdere această tăcere <<de aur>>”. (ibidem, p. 72)
[3] Cf. Viața lui Pitagora: 20-21 în Porphyrios op. cit., p. 45-46
[4] „Doctrina unui gânditor este nerostitul din rostirea sa, nerostitul căruia omul îi este expus pentru a i se dărui întru totul”, Martin Heidegger, „Doctrina lui Platon despre adevăr”, în Repere pe drumul gândirii, Editura Politică, Bucureşti, 1998, (traducere şi note introductive de Thomas Klenninger şi Gabriel Liiceanu),p. 169.
[5] „Una din problemele literare pe care le ridică studiul filozofiei lui Platon este posibilitatea ca cel puţin o parte din gîndirea sa să nu fi fost expusă în formă scrisă, adică în dialoguri (vezi agrapha dogmata). În cazul lui Aristotel ştim cu siguranţă că tratatele ce ne-au parvenit nu reprezintă întreaga sa producţie literară. În Antichitate erau cunoscute o serie de dialoguri publicate de Aristotel pe cînd era încă membru al Academiei, iar fragmentele păstrate din ele indică o viziune pronunţat mai platoniciană, în diferite probleme, mai cu seamă în teoria despre suflet, decît cea care se desprinde din lectura tratatelor. Studiile moderne situează aceste dialoguri în cadrul problemei evoluţiei filozofice a lui Aristotel, dar o veche tradiţie literară, care începe cu Cicero (De fin. v, 1 2 ; compară Aulus Gellius, Noctes Att. XX, 5, 1 ), interpretează deosebirile dintre dialoguri şi tratate nu în funcţie de o evoluţie intelectuală, ci ca deosebiri între două tipuri distincte, deşi contemporane, de compoziţie literară : prelegeri publice (exoterikoi logoi), adică lucrări cvasi-populare destinate unui public larg, şi prelegeri (akroatikoi logoi) ţinute în Liceu pentru grupuri de elevi mai exersaţi sub aspect <<tehnic>>”. (F. Peters, Termenii filosofiei grecești, trad. Dragan Stoianovici, Humanitas, 1997, p. 103)
[6] Iată cum descrie tot Porphyrios sistemul pitagoreic de învățământ: . Sistemul său de învăţămînt era dublu. Dintre discipolii săi, unii erau denumiţi mathematikoi, iar alţii akousmatikoi. Mathematicienii învăţaseră deja, în profunzime, argumentarea (logos) ştiinţifică superioară, prezentată pînă în cel mai mic detaliu : akusmaticii nu avuseseră parte să ia cunoştinţă decît de principiile elementare din opera scrisă [a magistrului], neînsoţite de o expunere mai precisă.” (Vit.Pit. 37 în Porphyrios, op. cit., p. 51) Vezi și nota traducătorului.
[7] „Într-o zi, cînd Origen a venit la un curs, Plotin s-a roşit tot în obraji şi a vrut să se ridice; rugat totuşi de către Origen să continue, a spus că vorbitorului îi piere orice chef atunci cînd se vede cuvîntînd în faţa unora care ştiu
ce are el de gînd să zică. Astfel, după un scurt dialog, se ridică şi ieşi.” (Porphyrios, Viața lui Plotin 14 în op.cit., p. 138) Vezi și nota traducătorului: „Este vorba de platonicianul Origen, discipol, împreună cu Plotin, al lui Ammonios Sakkas. Plotin roşeşte pentru că Origen îl prinsese în flagrant delict ? (Încălcase înţelegerea pe care o făcuseră, după absolvirea şcolii lui Ammonios, de a nu da în vileag învăţăturile primite?)”(ibidem, p. 172)
[8] Piesa de titlu a albumului „Banii vorbesc” din 1991 a formației Holograf: Dan Bittman (voce), Florin Ochescu (chitara), Tino Furtună (clape), Iulian Vrabete (bass), Edi Petroşel (baterie)
[9] Câteva date privitoare la „prețurile” practicate de acești arghirofilosophi pot fi culese de pe internet: Gregory B. Sadler ne prezintă un plan de taxe care ajunge la 48.000 dolari americani pe an!, iar asociația de consiliere filosofică Merlin solicit o taxă lunară de 450 de dolari (două ore pe săptămână).
sursă imagine: generare AI (AI Art Generator, AI Image Generator Free – AI Greem)
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 