Horia Vicențiu Pătrașcu

Aflu despre o directoare de bibliotecă din Gorj că s-a spânzurat chiar înainte de a primi verdictul la un proces – penal – în care era acuzată că e responsabilă de fracturarea brațului unui copilaș de către o creangă căzută dintr-un copac aflat în curtea bibliotecii. Directoarea organiza de mult timp acțiuni de atragere a copiilor spre bibliotecă, știți dumneavoastră, acele inițiative frumoase, lăudate de prompteriști și care – când le aflăm – ne umplu inima de bucurie, nouă, celor „de acasă”.

Părinții odraslei rănite de aleatoarea creangă căzută din copac, răniți la rândul lor în amorul infinit față de progenitura proprie, au rămas, în sufletul lor de părinți iubitori, cu o traumă care nu s-a vindecat nici după ce fractura s-a sudat și copilul a uitat. Au târât-o pe directoare prin tribunale ca să facă dreptate – lor, copilului lor, amorului lor părintesc.

Justiția – în sublima ei orbire și din dragoste față de dragostea părinților față de copilașii lor – acceptă să cerceteze aceste acuzații aberante – când o prealabilă anchetă ar fi fost suficientă să exonereze directoarea de orice răspundere penală, dat fiind că „fapta” căderii crengii nu fusese săvârșită cu intenție. Finalul vă este de acum cunoscut. Directoarea, după un an de hărțuieli, acuze, interogatorii și rechizitorii, scrie pe un bilet – „iată pedeapsa mea” – și își pune ștreangul de gât chiar în biroul dumneaei.

Straniu, nu? Acțiunile directoarei – care făceau parte din genul „știre pozitivă” (floricele, cărticele, copilași drăgălași, aer liber) se încheie cu o adevărată știre, adică o știre „tragică”, de senzație, cu procese, sinucideri, ștreang. Totul se răstoarnă! Creangă nu mai este doar „nemuritorul” povestitor humuleștean, ci și, ca substantiv comun, instrumentul fracturării brațului unui nevinovat copilaș, biblioteca devine – ca în Numele Trandafirului – scena violenței și a crimei, intențiile bune ale directoarei – pietre cu care și-a pavat drumul către propriul ei iad.

Iată la ce duce dragostea, îmi șoptește Diogene. În această poveste toți au iubit – bibliotecara copilașii și acțiunile frumoase, copiii lectura și aerul liber, părinții copilului rănit de creangă – îl iubesc pe copilul lor și vor, în numele acestei supreme dragoste, să se facă dreptate, procurorii și judecătorii iubesc adevărul. O singură „iubire” să nu fi existat și acest lanț fatal, letal al dragostei s-ar fi rupt înainte să moară cineva.

Lumea vorbește dintotdeauna frumos despre iubire și-i iartă natura ucigașă; uită oribilele crime comise de Eros care nu întâmplător a fost înzestrat de imaginația oamenilor cu un arc cu săgeți. Arcul cu săgeți era în vremuri de demult una dintre cele mai letale arme, dacă nu cea mai letală, și ca să pricepeți pe deplin semnificația acestui simbol, schimbați arcul cu săgeți cu o mitralieră! Corespondentul modern al arcului este mitraliera, iar actualizarea, adaptarea unui Eros cu arc la timpurile noastre este, literalmente, Erosul cu mitralieră. Cred că acum e mult mai clară ideea.

Probabil că ceea ce face ca omul să fie cea mai criminală ființă de pe pământ este tocmai această sublimă capacitate de a iubi, mult lăudată de poeți, artiști, teologi și chiar filosofi. Nici un animal nu iubește – așa cum iubește omul, dar, în egală măsură, nici un animal nu-și ucide semenii cu hotărârea cu care o fac oamenii. Suntem cele mai iubitoare și, deopotrivă, cele mai ucigătoare animale de pe fața pământului.

Inima este vizată de săgețile / gloanțele / jungherul lui Cupidon pentru că inima este organul vital prin excelență. Tot inima ne bate mai tare când simțim că suntem cuprinși de vraja lui Mara, zeu al iubirii și al morții. Ne bate inima – pe bună dreptate – ca în fața unui pericol de moarte.

Directoarea Bibliotecii Județene Gorj s-a spânzurat la muncă | adevarul.ro

sursă imagine: Cătălin Marin, generare AI