Limba română are două cuvinte a căror rădăcină este mila dar ale căror terminații trimit la două semnificații contradictorii ale milei: milos/milostiv și milog. Și, evident, derivatele lor – miluire, respectiv milogeală.

Să însemne această semnificare opusă a milei – o ambivalență a sentimentului respectiv? Sau exprimă, dimpotrivă, o raportare coerentă la milă?

Ne lămurește un cuvânt preluat din slavă în limba română, mai învechit – becisnic! Becisnic (sau bicisnic sau becesnic) are în limba română semnificația de nenorocit, slăbănog, lipsit de putere. Ei bine, etimologia cuvântului becisnic este „nemilos”. Literal, безчьстьникъ înseamnă „fără cinste” (bečistĭnikŭ, d. bezŭ, fără și čĭstĭ, cinste) ultimul cuvânt fiind foarte interesant el însuși, venit la noi tot pe filieră slavă, cuvânt care  înseamnă rang, putere.[1] De altfel, însăși etimologia cuvântului milă trimite la semnificația de abundență: dulce, moale, agreabil.

Cu alte cuvinte, în „ierarhia milei” – cel situat cel mai jos este, prin definiție, nemilos în sensul că nu-și mai poate exprima mila față de nimeni altcineva (în afara lui însuși, uneori nici măcar față de el însuși; vorba „milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe sufletul” are și ea limitele ei). Nu-i așa că ar fi ridicol ca un becisnic să arate mila față de suferințele unui om aflat deasupra lui – ca putere, stare de sănătate, confort material? Cum ar fi un flămând care și-ar exprima compasiunea față de suferința unui individ care nu-și poate cumpăra o mașină cu mai mulți cai putere? Ridicol! Sau compasiunea unui bolnav terminal față de nervii celor prinși în traficul aglomerat?

De altfel sondarea etimologică pe filonul latinesc sugerează aceleași idei din moment ce mizerabil vine de la miser, cel care inspiră mila (miseratio/onis) (cf. Gh. Guțu, Dicționar latin român, Humanitas, p. 376)

Așadar „milogul” – ultimul în ierarhia milei – este disprețuit în perfectă concordanță cu înțelesul milei, căci nu faptul că stârnește milă este desconsiderat, ci tocmai faptul că el – prin poziția lui – nu poate dărui compasiunea, mila nimănui altcuiva (în afară de sine). La limită obiectul absolut al mileieste cel mai egoist, cel mai incapabil de milă, cel mai imun la partea activă a milei. Este – ca materia însăși în neoplatonism – un receptacol absolut, cel care doar primește, „entitate” lipsită de „formă”, „putere” și principiu de acțiune și, pe cale de consecință, de puterea de a transmite. Este imaginea răsturnată a ceea ce se întâmplă la capătul de sus al scării ființei – invers față de principiul și, în general, față de cele superioare care nu pot fi afectate de cele de mai jos, „materia”, recte milogul nu poate da nimic mai departe de el însuși…

Adaos

Ea: milostivirea este atât de inerentă naturii umane încât cei mai de jos, ființele cele mai slabe și becisnice cum spui, o arată față de câini, pisici, porumbei cu care-și împart ultima bucată de pâine.  Este dovada că un om nu poate trăi decât în virtutea milostivității sale; de îndată ce nu-și mai poate arăta mila față de nimeni (nici măcar față de sine însuși) acel om se topește ca o lumânare, asta dacă așteaptă până atunci și nu suflă de unul singur în lumina ei.

[1] Într-o scurtă paranteză fie spus acest cuvânt are o rădăcină indo-europeană extrem de semnificativă și care a dat în română unul dintre cele mai uzitate cuvinte, cuvântul argotic pentru organul genital feminin. Este vorba despre Kista (cutie, coș) de unde provin cuvîntul grec kiste, latinescul cista  dar și englezescul chest și germanul Kiste. Aceeași rădăcină a dat la noi – prin franceză – cistită, adică inflamarea vezicii urinare, căci cisti- înseamnă vezică, vezicular, vezical. Logica este evidentă: cel care deține o avere o ține, o depozitează într-o cutie, într-un cufăr, într-un sipet. Există chiar o semnificație profund religioasă a unui cuvânt pornind de la această bază: anume cistoforul: persoană care purta un coș sacru la serbările date în cinstea lui Bachus. Vezi și cistă de unde provine cisternă. Cuvântul românesc argotic „pizdos” ar fi lipsit de sens dacă nu ar fi pus în legătură cu originea cuvântului: „cutie” de valori, tezaur, „comoară”, sipet, ladă de zestre.

H.V.P

Ilustrație: Pity, print, William Blake