Iubirea este de două feluri, se zice în mai multe rânduri în Banchetul lui Platon. O iubire bună și o iubire rea. Evident, nimeni nu poate iubi răul, conform tuturor vorbitorilor din Banchet, pentru că, ne zice Platon cât se poate de ferm, dragostea este dorință de bine și de fericire.

Când iubește – indiferent ce sau pe cine – fiecare om (își) dorește de fapt fericirea și binele, deci nu are cum să dorească răul… Astăzi îi spunem celui care dorește răul ‘hater’, o denumire care se referă la un tip de individ care urmărește numai discordia, râca, zâzania. Existau hateri și pe vremea lui Platon, dovadă fiind faptul că aveau o înaltă reprezentare în mitologie: Eris (Discordia), Eriniile, Medusa.

Cu toate acestea, Platon contestă mitologia urii  considerând că principiul de acțiune nu este niciodată ura, ci dorința de a fi fericit, adică iubirea. Dacă Platon ar fi trăit astăzi, ne-ar fi spus că ‘discursul urii’, hater și alți termeni pe care-i folosim aparțin mitologiei oamenilor de rând și că ne blochează adevărata înțelegere a fenomenului… răului. 

Căci oamenii acționează rău nu din ură, ci pentru că dorința lor de bine și de fericire este prost orientată, rețineți prost, e un cuvânt relevant. Din prostie credem că vom fi fericiți dacă – dau niște exemple oarecare, unele folosite de Platon însuși – reușim să ne culcăm cu cât mai multe persoane atrăgătoare, sau să mâncăm ori să bem cât mai mult, sau să fim faimoși etc. Dacă ne-am gândi mai bine, am vedea că dorința noastră – deși vizează binele și fericirea – și-a ales greșit obiectul căci ia gândiți-vă cât de ciudate pot fi obiectele asupra cărora se îndreaptă. De pildă, dacă ne vom uita la delicatesele cu care se ospătează alte populații sau ce anume consideră ele ca fiind idealul de frumusețe, proporția perfectă, sau ce anume dă faimă unui om – probabil că vom fi consternați. Și totuși în miezul fiecărei idolatrizări – a buzelor groase ori subțiri, a cruzimii sau a fragilității, a urechilor mari (egiptenii) sau a celor lipite (romanii), a consumului de alcool sau a abținerii de la el – în oricare dintre acestea, oricât de contradictorii ar fi, găsim mereu aceeași dorință de fericire și de bine.

Iubirea, ne spune, Platon este un daimon, adică o ‘ființă’ intermediară (grecii aveau boala personificării), este – cu un termen la modă azi, dar extrem de potrivit pentru înțelegerea lui Platon – ‘relație’.

Când spunem despre noi că avem sau suntem într-o relație spunem exact ce spune Platon despre ‘natura’ intermediară a iubirii. Căci relația, iubirea, în ea însăși, nu e nici bună nici rea, nici frumoasă nici urâtă, nici adevărată, nici falsă. Ea va fi de un fel sau altul, dovadă că astăzi simțim nevoia să adăugăm pe lângă relație: „complicată”, „deschisă” etc.

Ei, și acum ajungem la o problemă delicată: ce sunt binele și fericirea de care ne tot vorbește Platon? Vom fi tentați să spunem că definirea binelui depinde de și variază cu fiecare epocă și societate în parte, dacă nu chiar cu fiecare grup sau individ. Perfect adevărat, și pe vremea lui Platon nu puțini credeau același lucru (sofiștii, de pildă). Platon nu agrea deloc această perspectivă, el credea că binele are un înțeles universal: în speță că fiecare om dorește de fapt nemurirea – de aceea iubim și facem copii – ca să ne ‘imortalizăm’ prin ei, de aceea vrem să fim faimoși prin faptele noastre de vitejie sau prin operele noastre – ca să devenim nemuritori și posteritatea să-și aducă aminte de noi. Numai că, zice Platon, adevărata nemurire e mai presus de atât, e nemurirea zeiască, cerească, cu adevărat nepieritoare, nu ca celelalte în care dorința de nemurire fie că se folosește de lucruri muritoare pentru a se realiza, fie că este profund alterată și deturnată de la scopul ei. (Să semnalăm, în treacăt, cercul vicios în care se învârte Platon: iubirea este dorință de bine și de fericire care la rândul ei nu poate fi deplină decât dacă binele pe care-l dobândesc nu va pieri niciodată, deci dorința de bine este, în esență, dorință de nemurire. Dar nemurirea poate fi la rândul ei bună sau rea – dovadă că nimeni nu-și dorește nemurirea din infern, din iad, deci esența dorinței de nemurire este la rândul ei dorință de bine.)

Ok, știu, vi se pare clar: Platon este datat, învechit, circumscris unui mod de a gândi specific timpului său, de fapt unei părți mai obscure a epocii sale care avea să se impună ulterior: ‘orfismul’ soteriologic, doctrinele nemuririi împrumutate de la egipteni sau de aiurea, în orice caz de o proveniență mai mult orientală, învățături de care grecii din epoca clasică ‘se’ cam râdeau. (Vom reveni altădată la tema asta.)

Ne mai interesează ce credea Platon, când noi azi nu mai dăm doi bani pe nemurire și posteritate? Când pentru noi viața se desfășoară aici și acum, când gloria trebuie obținută și reconfirmată în fiecare zi, când ratingul trebuie să se mențină constant, iar o pauză în livrarea de sine poate fi la fel de mortală pentru ‘sufletele’ noastre pe cât sunt, pentru trupuri, câteva minute de privare  de respiratie?!

Așa este. Platon ne spune ceva azi doar dacă ignorăm conținutul pe care-l dă el noțiunii de iubire și reținem doar această abstracțiune: că ea este dorința de bine și de fericire.

Și încă una: că mijloacele prin care ne îndeplinim scopurile sunt decisive pentru acele scopuri.

Azi dorința noastră de fericire se îndreaptă spre bine – în felul în care este el definit de epoca noastră -, spre binele ‘afirmării de sine’, al unei vieți îmbelșugate și cu experiențe cât mai diverse, al prelungirii tinereții și al acceptării neproblematice a morții, al… scăderii amprentei de carbon. Important este cum obținem acest ‘bine’, prin ce mijloace? Dacă obțin binele prin mijloace care sunt indiscutabil și universal rele (violență, rănire, umilire, suferință, ucidere, lipsire de libertate, acaparare) atunci dorința mea de bine este în mod fatal afectată. Scopul nu scuză niciodată mijloacele, iar dacă putem spune că scopurile sunt relative, că diferă de la o epocă la alta, de la o societate la alta, poate chiar de la un individ la altul, nu putem spune același lucru și despre mijloacele prin care le putem atinge. Abia ele sunt absolute, universalizabile, atemporale.

Dacă, de pildă, încerc să obțin astăzi audiența prin înșelăciune, minciună, senzaționalism – dorința mea de bine și de fericire, ‘iubirea’ mea este deturnată spre o zonă absolut rea, indiscutabil rea – aici și pretutindeni, acum și oricând. Dacă doresc să mă îmbogățesc prin estorcare, din nou iubirea de bine devine, prin aceste mijloace, ceva rău. Dacă îmi iubesc copilul făcându-i, fără discernământ, fără alegere, toate mofturile și supunându-mă capriciilor lui – chiar și atunci când nu intenționez să-i obțin, să-i „cumpăr” afecțiunea – tot că iubesc prost și rău se va chema.

Așadar, mai mult decât ura și lecțiile despre hateri și discursul urii ne învață Platon cu discursul lui asupra iubirii. Căci iubirea poate fi un daimon mai rău chiar decât Satana însuși despre care Goethe spunea că „vrând răul face numai binele”. Iubirea, de multe ori, vrând binele, face răul.

Dacă vom înțelege asta, dacă-i vom privi pe ‘hateri’ nu ca pe niște oameni plini de ură, ci ca pe niște iubitori prost orientați, vom putea să rezolvăm cazurile care sunt astăzi insolubile tocmai pentru că sunt „demonizați” membrii acestei categorii, categorie în care, funcție de moment și situație, putem fi plasați fiecare dintre noi (de altcineva, firește). În loc de asta o variantă mult mai eficientă este re-daimonizarea hater-ului, înțelegerea lui din perspectiva daimonului Eros, sub semnul căruia stau, potrivit lui Platon, deopotrivă oamenii și acțiunile lor – bune sau rele.